Povești sferiforme

de la scufundări la o lume fără asperități. rotundă. aproape perfectă.timp rotund, așteptare rotundă, spațiu rotund, cuvintele rotunde și... nelipsitul glob fermecat!

până și senzația, după citirea poemului, este rotundă!...

numai bine,

Ottilia Ardeleanu

Aceasta este iubirea, cu oximoronică împletire din ghemul autentic al \"emoțiilor\" lăsate să se-ncurce \"sălbatic\". Observ că mizezi mult pe contraste, însă mie îmi plac părțile mai luminoase, încruntările și-n somn ale femeii - singurul leac să nu înnebunească bărbații!
Personificarea pișcării de către așteptare îmi dă senzația gerului în obraji. Oare nu este un ger acum, oare nu trebuie să ne iubim femeile ca niște mercenari, trimiși la moarte de-un destin al colapsului mult mai european la noi decât la alții?!... De ce nu ne zic ăștia, gata, se rezolvă, avem comenzi mari din străinătate, plecați în exod puțin, iubiți exodul ca pe femeile răpite de voi, ridicați piramide moderne prin străinătate, apoi vă întoarceți aici în România tăiată, rărită-crescută precum o vie nobilă chiar atunci când sicriul vostru va fi repatriat!

\"ne lipim unul de celălalt pielea/ca o ară de alta/într-un ticăit rostogolit. Să fie resemnarea, acceptarea curgerii timpului care ne determină să realizăm că nmic nu mai este ca înainte. Dar noi, totuși, decidem să trăim. Și să iubim. Cu stimă, Ioan.

vă mulțumesc pentru treceri...

ottilia, e bine că ai simțit rotund aici, pe asta mizam :)
dragoș, mulțumesc pentru împletirea pe ghemul emoțiilor... despre iubirea femeilor ca niște mercenari... e o idee :)
ioan, cu fiecare clipă constatăm că nimic nu mai e ca înainte...

numai bine,
alex

să ne convertim emoțiile chiar dacă vom fi prigoniți
sălbăticia ca un dușman nevrednic
va înfinge ura așteptării către noapte

din ghemul vieții fecioarele își țes cămăși de borangic
din când în când firele se încâlcesc în iadul lumii acesteia
cineva mai demult îmi spunea: viața e ca o ceapă degerată
anii trag câte o linie ba pe la colțul gurii ba pe la coada ochiului
te trezești cu sufletul devastat pe o mare în care nu știi să înoți
și cu un cap plin de idei din care nimeni nu mai vrea să ia

doar tu femeie ești ecoul tuturor durerilor mele
fericirea dezastru și echilibru lumii
doar tu fmeie trăiești viețile noastre
te așezi între cuvinte le dai sensuri înțelesuri
îți schimbi chipul în fiecare poveste
doar tu femeie cu mîinile tale plămădești
istoria unui neam

tu femeie
în veselia florilor
deschizi intrarea paradisului
nu-ți trebuie o viață
ci doar...? minute!!!

Te rog să iei aceasta ,,inspirație,, ca un comentariu la poemul tău, mi-a plăcut foarte mult, ai o steluță, dar o păstrez pentru următorul poem.

maria, petruț - vă mulțumesc

maria - pesemne că este cel mai interesant, original comm la vreun text de-al meu :). Vă mulțumesc mult și mă bucur că a fost o \"inspirație\"...

petruț - și eu m-am gândit la acel \"amândoi\", dacă să fie sau nu :). Dacă mi se și precizează că e mai bine fără, atunci fie... și vă mulțumesc pentru asta :)

alex

desi totul curge frumos, armonic...
ultima strofă m-a încurcat.
de exemplu aș fi văzut mai potrivit \"și / ne-am lipit [etc.]\".
sau poate alt final ce să-mi adâncească visarea.
dar poate n-am înțeles nimic, o să-mi spui.
sau poate căutam altceva în poezia aceasta, ceva ce mi-a dat speranțe...
ce contează! eu sunt doar un trecător spectator, iar poezia asta are din asperitățile unui tablou tomnatic.

spor și vers ușor!
același, pt.

teo, mă bucur să te găsesc aici...
e un punct de vedere, îl apreciez. mai citesc, mai privesc... :), și dacă tu spui că ești un ”trecător spectator”, atunci eu sunt dator să scriu până la urmă ceva care să-ți placă, nu?? :) Te aștept mereu aici...

alex