Papadopol Elena

Îmi place și acest poem! Este un poem și cu poveste de dragoste, însă, totodată - așa cum observ în poemele dumneavoastră pe care le-am mai citit -, este marcat de imprevizibil și perspectiva realității (cumva o recurență a temei istorice, a ratării, o anumită psihologie existențială...) Cum am spus, îmi place poemul. Am selectat și câteva versuri, care vorbesc, așa, cu glas din cântec de păsări

Ziua începe sub nori deși cenușii
să tot crească, vrăbii se ceartă
ori se bucură ca-ntr-o șatră,
un guguștiuc face vocalize lugubre
sau vesele, să-l priceapă cum vor
și poeții gu-guuu-știuc de parcă
ar fi om și suflă în mâinile căuș,

Îmi place foarte mult și începutul poemului, însă în versurile

Terra
încinsă și noaptea, ca un mobil
uitat prea mult în priză,
ori ca o Electric Machine
luând și noaptea foc de-a fost
uitată cu ochiurile din ea
dată drumul parcată

parcă mai trebuie un pic lucrată exprimarea aici:

ca o Electric Machine
luând și noaptea foc de-a fost
uitată cu ochiurile din ea
dată drumul parcată

un pic reformulate altfel versurile.
Electric Machine, pe lângă faptul că sunt termeni exclusiv tehnici, este o sintagmă despre care nu știu dacă a pătruns în limba română ca neologism și dacă i se poate da un articol nehotărât sau hotărât. Dar... poate fi luată drept o exprimare poetică personală... Însă imediat urmează: uitată, dată, parcată
și.. nu știu... E un pic mai contorsionată ideea. Eu am înțeles-o

pentru trecere și semn, domnule Ionuț!

Din beznă în altă beznă,
cât de straniu fără lumina zilei,
n-am prețuit împreună vederea,
nimeni nu-i acum decât legat la ochi de viu,
vom sta toată noaptea ce va urma
ca huhurezii și apele prin peșteră
murim, puțin în fiece zi, dar pășim întruna, (...)
nimic îmbucurător nu e, vara tot vremuiește
peste ochii de apă aprinși doar din țărână,
ochiurile băltoace s-au stins în evaporare,
iubirea mai dă târcoale în cimitire uitate,
nici muzică, tablouri, cărțile legate, ziare
pier în mocirlă sau arse în grabă la torțe
de mâini și înjumătățite minți necititoare

Foarte frumos întregul poem! Te cheamă la interpretare! Prin lirism, profunzime, expresii artistice și înțelesul lor găzduiește starea de iubire pură, de care fiecare ar avea nevoie pentru a merge inainte cu ochii deschiși.

Doar o remarcă! În versul
nici muzică, tablouri, cărțile legate, ziare
la substantivul cărțile remarc că este articulat hotărât și, dacă celelalte substantive din enumerație sunt nearticulate, cred că asa ar trebui să apară și el. Dumneavoastră decideți.

Oamenii și porcii... o serioasă atracție a firii omenești de a avea înfățișare spurcată! Atunci, în finalul poemului, logica de a picta tablouri cu cârnați pe șorici are o anumită explicație...!

O zi frumoasă! Multă sănătate!

Vă mulțumesc mult pentru lectura textului meu și nu doar... Și pentru energia buna pe care ați investit-o în îndrumări. Într-un fel sunt solidară cu aspectele, pe care le-ati remarcat. Cu drag voi reveni, când îmi vor permite starea de sănătate și timpul, intr-un mesaj mai dezvoltat. Accept părerile și pro, și contra.

Mulțumesc frumos pentru trecere și semn. Nu deranjează intervenția. Însă nu mai modific.

E chiar dureroasă. Poate reușiți să introduceți ceva, să arătați că eul liric se află în acest cadru al visului/ dorinței reale că va fi căutat și... găsit.

doar când sună telefonul
trec peste somnul celui ascuns
de dragul visului în care mă căutai
să-ți spun unde eram

Nu știu. Da' nu aruncați poezia. Vă mai gândiți... Știu că nu am reușit să exprim ideea dumneavoastră. Am încercat acest lucru, fiindcă am simțit ideea care trebuie cumva scoasă la iveală. O după-amiază frumoasă!

Exista: preșul pus

ȘI

iau fiecare apus și-l pun în ferestre

mă cauți pe trepte...
când pașii îți lasă urme
pe preșul pus la ușă
știi că inima
îmi păstrează un zâmbet

mă cauți în umbre
când soarele apune

iau fiecare apus și-l pun în ferestre
apoi fug pe deal
să-l privesc până când se topește
numai așa...
ce bine este așa!...

doar când sună telefonul
trec peste somnul celui ascuns
să-ți spun unde eram
pe unde nu m-ai căutat

numai că
tu uiți mereu
de partea asta a jocului

Da, așa e... a rămas ferestrele de două ori

doar când sună telefonul
alerg să răspund pentru absența mea
să-ți spun pe unde eram ascuns
pe unde nu m-ai căutat

mă cauți pe trepte...
când pașii îți lasă urme
pe preșul pus la ușă
știi că inima
îmi păstrează un zâmbet

mă cauți în umbre
pe la ferestre
când apune soarele

iau fiecare apus și-l pun în ferestre
apoi fug pe deal
să-l privesc până când se topește
numai așa...
ce bine este așa!...

doar când sună telefonul
răspund
să-ți spun pe unde eram ascuns
pe unde nu m-ai căutat

numai că
tu uiți mereu
de partea asta a jocului

mă cauți pe trepte
când pașii îți lasă urme
pe preșul pus la ușă
știi că inima
îmi păstrează un zâmbet
mă cauți în umbre
pe la ferestre
când apune soarele

M-am gândit așa pt prima strofă...

Am înțeles și aici ideea: albina, de la final, era minunea, dar fără ea, răspunsul nu mai vine... și atunci, finalul încheiat brusc dă, de fapt, deschidere poemului, lasă cititorul să interpreteze dacă "panta" se finalizează sau se prelungește...
Mulțumesc pentru descoperire și corectură! Domnule Ionuț Caragea, pot înlocui cu varianta primită?

Da... am înțeles ideea. Finalul ar deveni mai expresiv, esențializat... Mă gândesc. Mulțumesc mult pentru sugestie!

La acest poem e și mai profundă aprecierea! Mulțumesc pentru recomandare și cuvintele dăruite!

Să știi că mă bucură mult fiindcă îți place poemul! Mulțumesc mult pentru lectură!

Azi moartea e o poartă închisă...
Cu siguranță, dacă poetul se mută în fiecare dintre noi, cu tot ceea ce surprinde în viață, el, același om, așa cum suntem și noi, scriind, așezând versurile în sufletele celorlați! Poezia devine o compensație a crizei de sentimente, a lipsei de empatie existente! Iată perspectiva din titlu, care se împotrivește morții!

iubește-mă, ploaie, sărută-mi umerii,
creștetul capului, mâinile, vreau să vii
parțial peste viață sau moarte
ca într-un vis matinal în agonia nopții
spre ziua de 13 a lui cuptor
să-mi cazi drept în brațe, liber să te sărut
cât mai lung neștiutor încă
de nicio femeie, decât de ploaia de vară

Frumoase versuri! Această insistență exprimată prin imperativele iubește-mă, ploaie, sărută-mi (...), reprezintă lirismul sincer, un moment singular pentru acest cuplu format din eul liric și ploaie, dăruitor de tandrețe și oarecum dureros în acest frumos poem!