Poezie
Cer de primăvară
1 min lectură·
Mediu
Câteodată îmi ascund gândurile. Le încui în casa sufletului meu și... astept. Mai mult decât pentru a le asculta în liniște. Tot ce rămâne este magia. Pe hârtie, este amintirea mea, care mă leagă de tot ce a fost adevărat, de visul pe care l-am trăit până când am deschis ochii și nu am mai mai înțeles ce văd. Am privit în urmă, în timpul acela, când m-am recunoscut în explozia primăverii, când cerul se deschide în inima omului, iar aerul e plin de cântecul păsărilor. Paradoxal, încă ascult marea în măreția scoicilor, încă mai cred în sărut, încă te caut cu degetul printre stele. Mai mult. Lumea este copacul înflorit și îi vorbesc de parcă l-aș cunoaște de ani întregi, de o viață.
08961
0
pâna când liniștea îmi deschide ferestrele
aer de magie să-mi umple
tot locul
până când
amintirea mea, care mă leagă de de tot ce a fost adevărat,
de visul pe care l-am trăit până când am deschis ochii
și nu am mai mai înțeles ce văd, respiră și ea
în căsuța ei, de hârtie…
***
scuze, am lăsat semn de citire așa cum am înțeles eu, poemul
sper să nu deranjeze
***
aș opri poemul la “cântecul păsărilor”
ce urmează, nu ar trebui să fie nici mirare, nici paradox și nici nu este ceva nou pentru un suflet delicat, precum cel al poetului.
***
rog să mi se atragă atenția dacă deranjează acest gen de intervenție