nici o toamnă nu va fi mai tristă
ca toamna-n care tu m-ai părăsit
să curăț frunzele murdare cu-o batistă,
să sorb omătul negru și cumplit.
din ore mi se varsă lacrimi lungi
iar dulcele parfum
Spune-mi de ce sunt frumoase florile
și marea și cerul și toate,
când lumea-i închisă și viața încinsă
se stinge ca o nuanță mată.
Apare… dispare… pădurea ninsă.
Dispare… apare…
Se șterg unele cuvinte, dispar…
Din ani în ani, abia subzistă ei, clasicii,
cei care au trăit,
cei care au murit și au rămas stafii.
Au trăit cei care
doar și-au scris viața la suprafața unor
de ce ai intrat așa de adânc oare?
secunde nevinovate au făcut să devin mai greu
fără să simt, fără să mă-ngraș…
fulgerele multe se adună departe și luminează bolta,
cerul sângerează în
Foaie galbenă-nvechită
cu pasaje negre, mari,
tu miroși, ah, a răchită
și cu moartea te compari.
Că ești unică, prea simplă,
și-mi sădești un vag suspin;
Când te-atingi de a mea tâmplă
simt
Pot să nasc și să ucid amintiri
în câteva secunde; iată, zic: cinci,
șapte, trei, unu, cinci, șapte, trei,
doi, patru, nouă, zece, cinci, doi, patru,
doi, unu, cinci, șapte… destul.
Cred că deja
Zi-mi că-s prost sau insolent,
zi-mi că nu știu să iubesc;
zi-mi că-s leneș sau dement
dar nu-mi spune că trăiesc.
A trăi e-o amăgire
a orarului cel gri,
care bate spre oprire
și spre
Aperitive nu au mai rămas și pentru mine,
le luaseră alții înainte.
Eu am așteptat până au terminat.
Prima oară am mâncat supă de personalitate,
asta pe la ora doisprezece.
Dacă nu mâncai ți
Nu voi cântec, abanos,
voi mormânt întunecos
să mor singur cum am fost
și pe lume – fără rost.
Mor și nu știu c-am să mor!
Nu voit-am să mă-nsor
și-am rămas un biet pribeag
fără cult și fără
Te uită cum acoperă frunzele huma
haotic, grămadă învelind moartea…
Pe cruci ori pe pietre crește mușchi
ce acoperă sensul epitafului…
Privește cum din sânul bolții,
nadirul împroașcă
se dedică Mariei
I. Natura ființei
Cât de mult, demult, schimbarea
o aștept să mă răstoarne…
Stau ades scrutând tumoarea
când iubita mea adoarme.
Ce alean și ce visare
se ivesc la gustul
Singur, stând, pe un strat de noapte,
ceață în aer și pe jos și în gând,
ascult melodia tăcutelor șoapte,
nebun, în trecut adesea mă-afund.
Prin horn se ridică un fum, dar deasupra
o ceață de
Din vârf, din azurii, tomnaticii nori
asupra ne cade furtună de flori:
miresme și forme – nostalgic trecut –
dispar în torentul prezentului mut.
Și dintr-o pictură cu sumbre culori
apar iar din
Ca o pătură neagră de mătase fină
se așterne bezna peste mine…
O fâșie nesfârșită de singurătate
întinsă din amurg până în noapte.
Ca un soare gri, închis și amar
mă copleșesc toate în
Mă tot întreb cum o să fie
în clipa când o să mă las…
Când timpul n-o să mă mai știe
Și toamna va fi fără glas…
Ah, ce-ntuneric pare-acuma
în vasta cameră de crini,
dar când sunt palid îmi va
iată-mă!
gol și fără chip, esență pură, suflet, gând.
când te caut, uneori, în mine,
trebuie să trec prin straturi atât de groase
încât cred că o să mă întorc pe dos,
ca o mânușă, de
