Poezie
Definiția iubirii
2 min lectură·
Mediu
se dedică Mariei
I. Natura ființei
Cât de mult, demult, schimbarea
o aștept să mă răstoarne…
Stau ades scrutând tumoarea
când iubita mea adoarme.
Ce alean și ce visare
se ivesc la gustul morții.
Tot mai viu și tot mai tare
bate vântul gri al sorții…
Și mă-ntreb chiar înainte
să adorm, cu un minut,
dacă-ți mai aduci aminte
de o noapte, de-un sărut…
Când privesc, murind, spre lume
și văd mii de galaxii
nu te pot găsi pe tine
și mă sting cu ochi pustii…
Suntem muritori, aidoma,
și ni-e gândul trecător.
Ce-i sărutul într-un cosmos
dezvelit și schimbător?
Căci sărutul ce ne leagă
într-un suflet, într-un gând
poate ține-o viață-ntreagă,
dar mai mult? Mai mult nicicând…
Ce agonic moare gândul
când de dragoste-i ucis,
surdă-i limba și cuvântul
pe-al iubirii necuprins.
II. Natura neființei
Nonșalanți în ziua nopții
morții lângă nenăscuți…
Nu-i privi! închide ochii.
de-ți vorbesc să nu-i asculți!
Vom îmbrățișa mormântul
fără frică ori suspin,
căci prin el se scurge timpul
tot mai rar și tot mai lin…
Și te rog să vii iubito,
să pornim înspre apus.
Dar ne vom ruga de noapte
să ațină luna sus…
Cât de clar prin beznă luna
să ne vadă și prin ploi;
Și să ne privim întruna
și să ne privim în doi.
001729
0
