Poezii

Singur, stând, pe un strat de noapte, ceață în aer și pe jos și în gând, ascult melodia tăcutelor șoapte, nebun, în trecut adesea mă-afund. Prin horn se ridică un fum, dar deasupra o ceață de

de ce ai intrat așa de adânc oare? secunde nevinovate au făcut să devin mai greu fără să simt, fără să mă-ngraș… fulgerele multe se adună departe și luminează bolta, cerul sângerează în

nici o toamnă nu va fi mai tristă ca toamna-n care tu m-ai părăsit să curăț frunzele murdare cu-o batistă, să sorb omătul negru și cumplit. din ore mi se varsă lacrimi lungi iar dulcele parfum

Păsările migratoare se umplu de promoroacă și cad în ocean. Acru somn… vreau să dorm mult…

iată-mă! gol și fără chip, esență pură, suflet, gând. când te caut, uneori, în mine, trebuie să trec prin straturi atât de groase încât cred că o să mă întorc pe dos, ca o mânușă, de

se dedică Mariei I. Natura ființei Cât de mult, demult, schimbarea o aștept să mă răstoarne… Stau ades scrutând tumoarea când iubita mea adoarme. Ce alean și ce visare se ivesc la gustul

Te uită cum acoperă frunzele huma haotic, grămadă învelind moartea… Pe cruci ori pe pietre crește mușchi ce acoperă sensul epitafului… Privește cum din sânul bolții, nadirul împroașcă

Mă tot întreb cum o să fie în clipa când o să mă las… Când timpul n-o să mă mai știe Și toamna va fi fără glas… Ah, ce-ntuneric pare-acuma în vasta cameră de crini, dar când sunt palid îmi va

Din vârf, din azurii, tomnaticii nori asupra ne cade furtună de flori: miresme și forme – nostalgic trecut – dispar în torentul prezentului mut. Și dintr-o pictură cu sumbre culori apar iar din

Zi-mi că-s prost sau insolent, zi-mi că nu știu să iubesc; zi-mi că-s leneș sau dement dar nu-mi spune că trăiesc. A trăi e-o amăgire a orarului cel gri, care bate spre oprire și spre

Pot să nasc și să ucid amintiri în câteva secunde; iată, zic: cinci, șapte, trei, unu, cinci, șapte, trei, doi, patru, nouă, zece, cinci, doi, patru, doi, unu, cinci, șapte… destul. Cred că deja

Foaie galbenă-nvechită cu pasaje negre, mari, tu miroși, ah, a răchită și cu moartea te compari. Că ești unică, prea simplă, și-mi sădești un vag suspin; Când te-atingi de a mea tâmplă simt

Se șterg unele cuvinte, dispar… Din ani în ani, abia subzistă ei, clasicii, cei care au trăit, cei care au murit și au rămas stafii. Au trăit cei care doar și-au scris viața la suprafața unor

Nu voi cântec, abanos, voi mormânt întunecos să mor singur cum am fost și pe lume – fără rost. Mor și nu știu c-am să mor! Nu voit-am să mă-nsor și-am rămas un biet pribeag fără cult și fără

Aperitive nu au mai rămas și pentru mine, le luaseră alții înainte. Eu am așteptat până au terminat. Prima oară am mâncat supă de personalitate, asta pe la ora doisprezece. Dacă nu mâncai ți

Ca o pătură neagră de mătase fină se așterne bezna peste mine… O fâșie nesfârșită de singurătate întinsă din amurg până în noapte. Ca un soare gri, închis și amar mă copleșesc toate în

Spune-mi de ce sunt frumoase florile și marea și cerul și toate, când lumea-i închisă și viața încinsă se stinge ca o nuanță mată. Apare… dispare… pădurea ninsă. Dispare… apare…