Poezie
Doina morții
28 februarie 2004
1 min lectură·
Mediu
Nu voi cântec, abanos,
voi mormânt întunecos
să mor singur cum am fost
și pe lume – fără rost.
Mor și nu știu c-am să mor!
Nu voit-am să mă-nsor
și-am rămas un biet pribeag
fără cult și fără steag.
De-oi lăsa-napoi vrun plâns
de un nuc lega-mi-ți strâns:
părțile să mi le-ntrun
că am fost un om nebun.
De-oi lăsa în urme ape
nu îi puneți să mă sape,
să mă spulbăr prin pământ,
că am fost un om mărunt...
De-napoie-mi va fi joc
nu-i lăsați să-mi deie foc,
că nu sunt același om
plin de uri și ghinion.
Mai bine să m-aruncați
într-un hău cu pomi tăiați,
pe-un pământ adânc, pătat
cu-n vechi sânge resemnat,
într-un loc cu veșnici ploi
unde bântuie strigoi,
lângă-un cimitir de unde
se-aud gemete lugubre;
noaptea, lângă un altar,
într-un sine secular:
Să mor unul cum am fost,
într-un loc întunecos,
risipit de-un vis peren,
otrăvit de oxigen.
012292
0
MR