Poezie
Până dincolo de cuvinte
14 octombrie 2005
2 min lectură·
Mediu
de ce ai intrat așa de adânc oare?
secunde nevinovate au făcut să devin mai greu
fără să simt, fără să mă-ngraș…
fulgerele multe se adună departe și luminează bolta,
cerul sângerează în mare,
kilometri pustii se opresc din mers,
masa pe care îmi țin coatele se cutremură tare…
numai strigătul care este mut
și nesfârșit, și neînceput,
numai el tace…
am picioarele umede și pline de scoici,
am picioarele galbene de tot
și foarte zbârcite…
bună ziua… trenul nu mai pleacă din gară;
e dimineață foarte
și luminile în oraș sunt aprinse,
și greierii cântă departe…
mă uit în jos și îmi văd stomacul
și prin el îmi văd mațele foarte uscate
și îmi văd oasele rupte…
mă uit prin mine și ochii mi se învârt foarte
în cap
și îmi văd creierii plini de sânge închegat.
nu te văd în mine, nu te văd,
ci văd spațiul negru și pustiu;
un deșert fără nisip, oh, văd;
înflorind prin el un crin târziu.
străbate cerul, luminându-i creasta, luna
și ceaiul fierbe și ceașca se dilată,
iar pe neprivitele fire de iarbă bruma
se-așează tiptil și câteodată
găsesc și pe pantofii mei…
ce iarnă albastră…
Și stau pe scaun și stau pe pereți
și stau pe tavan și mă gândesc
de ce ai intrat așa de adânc oare,
de ce pe-afară oamenii plutesc
prin aer și de ce e cerul din ciment făcut…
001.565
0