Poezie
Contopirea
2 mai 2005
2 min lectură·
Mediu
iată-mă!
gol și fără chip, esență pură, suflet, gând.
când te caut, uneori, în mine,
trebuie să trec prin straturi atât de groase
încât cred că o să mă întorc pe dos,
ca o mânușă, de propria-mi atingere.
mă tem, că cel din mine o să iasă
și o să fugă, o să zboare, departe…
dar cum, când cel din mine ești tu…
nu mă lăsa!
în ceasul iubirii nu există timp,
fără tine nu exist, fără tine sunt gol.
când cu aripile tale mă acoperi
și nu mai văd soarele,
și soarele nu mă vede,
mă bucur că umbra ta e mult mai luminoasă,
îmi dau seama că ochii nu-mi sunt necesari
pentru a vedea.
și eu…
din mine tâmpla se lipește de tine,
ca o frunză moartă de humă,
până când nu mai am tâmplă,
ci te am pe tine.
cu brațele ne îmbrățișăm
și cu pieptul și cu gâtul,
și ne strângem atât de tare
până când spatele tău devine pieptul meu,
iar spatele meu devine sânul tău.
mâinile încleștate devin o inimă,
între noi, care se acoperă de propria-i bătaie,
ca o carapace fonică, ca o armură de soldat
care tremură și plânge, pe frontul gol…
și statuia măreață
care a crescut din noi
se subțiază și se înalță
până când nu își cunoaște rădăcina
căci a ieșit din Univers, mereu împletindu-se,
ca două fire de mărțișor,
unul roșu și unul alb
mereu contopindu-se, unul în celălalt,
atrăgând tot cosmosul între ele,
sfărâmițând tot cosmosul între ele…
iată-ne!
goi și fără chip, îmbrățișați
într-o îmbrățișare lichidă și caldă
ce nu cunoaște mâni și piept;
iată-ne! suntem singuri,
într-un univers plin de cupluri
care se țin de mână…
001824
0