Ottilia Ardeleanu

orele trec gândesc și toate se așază altfel e verde pârlit ogorul viselor o tristețe cu aripi inundă cerul fumul miriștilor trage draperii se estompează ultima speranță vine frigul accelerat

niște mirese copacii apretați de-o parte și alta drumul mire nu-și îngăduie să se apropie de niciuna trece în viteză un pod și încă unul martori neclintiți îmi îngădui un

un ceas viața pendulează bine rău clipe de 90 60 90 oamenii trec roți prin infinit (17 ian. 2011)

furtunile se potolesc niște eșarfe înlănțuite nu-mi găsesc penelul câteva cuvinte se colorează ușor se ivește inima de soare se suprapun grijile coli de hârtie un tom deja peste mine

ploaia bate la toate ușile disperată nu o primește nimeni nu mai există suflete împăturite de Dumnezeu primele mele scrisori de dragoste în goliciunea lui orașul mahmur cu marea într-un

acestei suferințe trebuie să-i acord un premiu mereu în frunte studioasă și pudică își vede de treburile ei în inima mea nu e bătaie pentru care ea să nu sară într-o zi s-a arătat dumnezeu

încerc să te zidesc în mine iubire în fiecare zi construiesc și în fiecare zi se rupe ceva din tine noaptea o iau de la capăt somnul se face praf de stele peste dorințe și răni nu te chem

învărat aerul e slobod pe catarge chițăie pe la noduri de pânze mătăsuri pescărușii duc în cioc marginile mării se zbat câteva geamanduri ale iubirii până acolo îți este permisă plăcerea nisipul

de două zile ninge se-așterne prea mult alb între noi cât nouă biserici un pod o apă înghețată și nenumărate orașe sub cod roșu sângele nostru se împreuna râu în fluviul vieții flăcări în

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

să fie vreun an de când o muzică se construiește pe un portativ uman notă cu notă fiecare țesut reverberează simt dansul cuvintelor le trebuie atât de puțin să se acordeze ascultă acolo

dacă nu am nimic bun în mine și mă vezi ca pe un pierde-vară un coate-goale mațe-fripte dacă trebuie să mă scoți în stradă pentru greva foamei greva sănătății greva educației greva literară dacă

suntem doar coșuri în care punem pâinea cea de toate zilele umbrela s-adăpostim cheia să descuiem în noi când vrem să ne regăsim și o singură inimă pe care s-o-mpărțim

când ne suprapunem gândurile depărtările se sparg în mii de cioburi sângele nostru din grupe diferite se face mâini mâna mea peste coala albă se întinde lângă mâna ta ca două răni ale aceluiași

bat clopotele ghioceilor le-a trebuit o iarnă să se dumirească de ce pe aici te împaci greu cu viața în lanț merg păsările până mi-astupă tot cerul în care mi-a fost îngropată copilăria ca

în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic fără străzi câmpii soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul oamenilor se poate opri într-un cer

ține floarea asta mi-ai zis și toate petalele ei catifelate s-au făcut fluturi de câte ori te văd ce plăcere nebună au să roiască prin pântecele meu mă strigi floare deschid aripă cu

Dansul este emanciparea mișcării!

cântă la slujbă în haina de blană ușor zdrențuită de mărăcinii orașului treptele bisericii se cutremură cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi iar ei se împrăștie note în mozaic

oamenii umblă în singurătăți mici mici mici cel mult câte doi o iau așa pe străzi manifestează chipuri plictisite și lozinci dau o viață pentru poezie iubiți aproape nu vă lăsați duși de

unui bărbat nu-i scrie poezie cuvintele prea dulci îl distrag de la treburile lui vorbite cu pământul nu-i pune întrebări până la răspuns el deja face lucrurile să meargă nu-l descoase când vine