învărat aerul e slobod pe catarge
chițăie pe la noduri de pânze
mătăsuri pescărușii duc în cioc marginile mării
se zbat câteva geamanduri ale iubirii
până acolo îți este permisă plăcerea
nisipul
Ceața, ca un văl, se pune
Peste chipul toamnei bune.
Și, sub ea, se pierd în zare,
Dulci lumini de felinare.
Se așterne din văzduhuri,
Peste-ntinderi, pâlcuri-pâlcuri,
Și
de două zile ninge
se-așterne prea mult alb între noi
cât nouă biserici un pod o apă înghețată
și nenumărate orașe sub
cod roșu sângele nostru
se împreuna râu în fluviul vieții
flăcări în
plouă de zile bune plouă ca în macondo
plouă și nu dau de Dumnezeu
mi-am pus o pelerină și am ieșit
nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam
m-a tras de mână când să trec linia de tramvai
fără
Privesc telefonul, din minut în minut.
Aș vrea să sune și să răspund,
Nerăbdătoare ca să te-ascult...
Iată, chiar țârâie pe vechiul birou,
Nervos smulg receptorul din locul său.
Mă trec toți
să fie vreun an de când
o muzică se construiește
pe un portativ
uman
notă cu notă fiecare țesut
reverberează
simt dansul
cuvintelor le trebuie atât de puțin
să se acordeze
ascultă
acolo
dacă nu am nimic bun în mine
și mă vezi ca pe un pierde-vară un coate-goale mațe-fripte
dacă trebuie să mă scoți în stradă pentru greva foamei
greva sănătății greva educației greva literară
dacă
suntem doar coșuri
în care punem
pâinea cea de toate zilele
umbrela
s-adăpostim
cheia să descuiem în noi
când vrem să ne regăsim
și o singură inimă
pe care s-o-mpărțim
când ne suprapunem gândurile
depărtările se sparg în mii de cioburi
sângele nostru din grupe diferite se face mâini
mâna mea peste coala albă se întinde
lângă mâna ta
ca două răni ale aceluiași
bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viața
în lanț merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca
în fiecare primăvară
trebuie să schimbăm felul de a respira
cu unul subacvatic
fără străzi câmpii
soarele plutește ca o meduză
aproape de țărmul oamenilor
se poate opri
într-un cer
ține floarea asta mi-ai zis
și toate petalele ei catifelate
s-au făcut fluturi
de câte ori te văd
ce plăcere nebună au
să roiască prin pântecele meu
mă strigi floare
deschid aripă cu
cântă la slujbă
în haina de blană
ușor zdrențuită de mărăcinii orașului
treptele bisericii se cutremură
cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi
iar ei se împrăștie
note în mozaic
oamenii umblă în singurătăți
mici mici mici
cel mult câte doi
o iau așa pe străzi
manifestează chipuri plictisite și lozinci
dau o viață pentru poezie
iubiți aproape
nu vă lăsați duși
de
unui bărbat nu-i scrie poezie
cuvintele prea dulci îl distrag de la treburile lui vorbite cu pământul
nu-i pune întrebări până la răspuns el deja face lucrurile să meargă
nu-l descoase când vine
stoluri albe plimbă cerul
prin anotimp
sunt femeia de nisip cu pântecele cât
o apă
curgătoare viață
fără rost
cu mine se duc toate
bisturiul galben îmi taie
ombilicul
cu lumea
moartea în
mă așez în genunchi
în tăcerea prelungă
pe sub ei cineva șlefuiește
așază fiecare piatră din mine
m-am obișnuit să vorbesc singură
de fapt cineva mă ascultă
de câte ori mărturisesc
mă simt
Se plimbă de colo colo. Mai mută câte un obiect dintr-un loc în altul, din altul la loc. Se așază pe ergonomic, alene se întinde, cască într-un fel în care aerul se propagă nemulțumit de mutarea din
cele mai frumoase coarne
sunt de berbec în chip de
femeie neînțeleasă
cu orgoliul ascuțit în
sentimentele celorlalți
le place să stea pe margine
să exclame ce frumos când
sar scântei și
când mor
de sete nu plec
apa e aici
viață
îmi aud plămânii
înotând te văd pe
celălalt mal cu două
bătăi de inimă
luneci și clipocești
dra gos te
un siaj de dra gos te
îmi trece dra gos
pistilurile și staminele
florilor tale sunt perechi
îmbrățișate
cerându-se
rugându-se
într-un sărut e atâta polen
un suflu de vânt
și perechile intră pe ring
în ținută
La ei, Apocallipsa a sosit. Neinvitată. A urmărit când plecau, când veneau. Dacă erau împreună. Unde. De unde... S-a interesat prin vecini. Unde lucrează, cum stau cu banii, cu vicisitudinile. Dacă
gaura neagră a tristeții mi-a înghițit
luna inima și laguna din ochii tăi
cele trei culori în care m-am născut
kafka dostoievski și barbu
petrec paginile prin găici de nori
rotunzi și