Ottilia Ardeleanu

plecam la pădure fluierând mă opream în câmpul nimănui pentru a vorbi cu macii albăstrelele făceau biserică în jurul lor îngenuncheam un timp nedeslușit mă-ntindeam în lanul de grâu trăgând

neliniștea nopții cobora în mine fără lanternă pe treptele pe care plămânii se sufocau alerga duduind să crape zidurile speriate șubrezite de-afară loveau unii veniți să renoveze nu știu cine

Chestiune de octombrie: Politica este cheița care deschide și umblă la psihicul omului, ca să-l abată de la liniște și micile bucurii dăruite de Dumnezeu. Maxima zilei de 10 aprilie 2015: Nu știu

ziua mea dibace fusiformă ca micul uragan al sufletului meu care trece prin oamenii gri își lasă fumul de liliac în viteză le ia inimile memoria celulară facem schimb de personalitate devin

cu ochii mari cu barbă blugi geci teniși armata făcută dosare subraț ochelari țigări râsete fluierături coridoare săli profi exclamații am reușit să știi nu e chiar așa vezi să nu te oprești

ce naiba te-ai îndrăgostit fix astăzi urmărești ceva sau te zgâiești printre uluci ca oamenii la oameni pari într-o ureche așa agățat de tulpina unui ghiocel care măsoară nivelul

îmi trăiesc viața în puține cuvinte sunetele de orice fel fac parte din materie le percep la lumina zilei se întâmplă viața mers conversație de necesitate îngăduință sau

prietenii despre care am crezut că sunt adevărați m-au părăsit pur și simplu când m-am uitat în jur m-am văzut numai pe mine eram sătulă în plus oglinda cheală îmi oferea un

tra la lerne kerne brendu-sa din smerne paracalaluia amindar tărmuia zbengaral fărțuia damin-ar păscuia frețin-ar mănruia aspercar din mente lentus-ar vailente abresar ciumpente en

ca un sac de piele mă simt cu o gură mare care poate înghiți multe și mi se toarnă bleaga asta de viață mi se aruncă tot felul de chestii până mă burdușesc mi se face lehamite strâng

apa flecărește la mal ascult fiecare vorbă dar când să aflu adevărul se sparge de pietre se-alege praful vântul pune limba și-l scuipă în scaieții de bronz chefalii sucălesc aerul pe sub

orele trec gândesc și toate se așază altfel e verde pârlit ogorul viselor o tristețe cu aripi inundă cerul fumul miriștilor trage draperii se estompează ultima speranță vine frigul accelerat

niște mirese copacii apretați de-o parte și alta drumul mire nu-și îngăduie să se apropie de niciuna trece în viteză un pod și încă unul martori neclintiți îmi îngădui un

un ceas viața pendulează bine rău clipe de 90 60 90 oamenii trec roți prin infinit (17 ian. 2011)

furtunile se potolesc niște eșarfe înlănțuite nu-mi găsesc penelul câteva cuvinte se colorează ușor se ivește inima de soare se suprapun grijile coli de hârtie un tom deja peste mine

ploaia bate la toate ușile disperată nu o primește nimeni nu mai există suflete împăturite de Dumnezeu primele mele scrisori de dragoste în goliciunea lui orașul mahmur cu marea într-un

acestei suferințe trebuie să-i acord un premiu mereu în frunte studioasă și pudică își vede de treburile ei în inima mea nu e bătaie pentru care ea să nu sară într-o zi s-a arătat dumnezeu

încerc să te zidesc în mine iubire în fiecare zi construiesc și în fiecare zi se rupe ceva din tine noaptea o iau de la capăt somnul se face praf de stele peste dorințe și răni nu te chem

învărat aerul e slobod pe catarge chițăie pe la noduri de pânze mătăsuri pescărușii duc în cioc marginile mării se zbat câteva geamanduri ale iubirii până acolo îți este permisă plăcerea nisipul

de două zile ninge se-așterne prea mult alb între noi cât nouă biserici un pod o apă înghețată și nenumărate orașe sub cod roșu sângele nostru se împreuna râu în fluviul vieții flăcări în

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără