Ottilia Ardeleanu

învărat aerul e slobod pe catarge chițăie pe la noduri de pânze mătăsuri pescărușii duc în cioc marginile mării se zbat câteva geamanduri ale iubirii până acolo îți este permisă plăcerea nisipul

de două zile ninge se-așterne prea mult alb între noi cât nouă biserici un pod o apă înghețată și nenumărate orașe sub cod roșu sângele nostru se împreuna râu în fluviul vieții flăcări în

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

să fie vreun an de când o muzică se construiește pe un portativ uman notă cu notă fiecare țesut reverberează simt dansul cuvintelor le trebuie atât de puțin să se acordeze ascultă acolo

dacă nu am nimic bun în mine și mă vezi ca pe un pierde-vară un coate-goale mațe-fripte dacă trebuie să mă scoți în stradă pentru greva foamei greva sănătății greva educației greva literară dacă

suntem doar coșuri în care punem pâinea cea de toate zilele umbrela s-adăpostim cheia să descuiem în noi când vrem să ne regăsim și o singură inimă pe care s-o-mpărțim

când ne suprapunem gândurile depărtările se sparg în mii de cioburi sângele nostru din grupe diferite se face mâini mâna mea peste coala albă se întinde lângă mâna ta ca două răni ale aceluiași

bat clopotele ghioceilor le-a trebuit o iarnă să se dumirească de ce pe aici te împaci greu cu viața în lanț merg păsările până mi-astupă tot cerul în care mi-a fost îngropată copilăria ca

în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic fără străzi câmpii soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul oamenilor se poate opri într-un cer

ține floarea asta mi-ai zis și toate petalele ei catifelate s-au făcut fluturi de câte ori te văd ce plăcere nebună au să roiască prin pântecele meu mă strigi floare deschid aripă cu

Dansul este emanciparea mișcării!

cântă la slujbă în haina de blană ușor zdrențuită de mărăcinii orașului treptele bisericii se cutremură cum dinții (cla)vecinului ciupesc din psalmi iar ei se împrăștie note în mozaic

oamenii umblă în singurătăți mici mici mici cel mult câte doi o iau așa pe străzi manifestează chipuri plictisite și lozinci dau o viață pentru poezie iubiți aproape nu vă lăsați duși de

unui bărbat nu-i scrie poezie cuvintele prea dulci îl distrag de la treburile lui vorbite cu pământul nu-i pune întrebări până la răspuns el deja face lucrurile să meargă nu-l descoase când vine

stoluri albe plimbă cerul prin anotimp sunt femeia de nisip cu pântecele cât o apă curgătoare viață fără rost cu mine se duc toate bisturiul galben îmi taie ombilicul cu lumea moartea în

mă așez în genunchi în tăcerea prelungă pe sub ei cineva șlefuiește așază fiecare piatră din mine m-am obișnuit să vorbesc singură de fapt cineva mă ascultă de câte ori mărturisesc mă simt

Se plimbă de colo colo. Mai mută câte un obiect dintr-un loc în altul, din altul la loc. Se așază pe ergonomic, alene se întinde, cască într-un fel în care aerul se propagă nemulțumit de mutarea din

cele mai frumoase coarne sunt de berbec în chip de femeie neînțeleasă cu orgoliul ascuțit în sentimentele celorlalți le place să stea pe margine să exclame ce frumos când sar scântei și

când mor de sete nu plec apa e aici viață îmi aud plămânii înotând te văd pe celălalt mal cu două bătăi de inimă luneci și clipocești dra gos te un siaj de dra gos te îmi trece dra gos

pistilurile și staminele florilor tale sunt perechi îmbrățișate cerându-se rugându-se într-un sărut e atâta polen un suflu de vânt și perechile intră pe ring în ținută

La ei, Apocallipsa a sosit. Neinvitată. A urmărit când plecau, când veneau. Dacă erau împreună. Unde. De unde... S-a interesat prin vecini. Unde lucrează, cum stau cu banii, cu vicisitudinile. Dacă

gaura neagră a tristeții mi-a înghițit luna inima și laguna din ochii tăi cele trei culori în care m-am născut kafka dostoievski și barbu petrec paginile prin găici de nori rotunzi și