Ottilia Ardeleanu

ce duce amfora în trupul ei decât bogăție o femeie dăruiește din preaplinul existenței câte drumuri n-o fi urmat și câte nu s-au negociat peste capul ei acoperit de marama prejudecăților poartă

pe drumul cotidian statui și umbre toamna încremenită în aramă un coș plin de fructe arome plimbându-se nori deasupra simțurilor mele răscolite de un dor cu aripi reprezentări ale

de-ajuns să mă privești ca pe-o icoană cămașa se descheie singură coboară trepte de mătase pe rând toate se desfac la picioare efecte mă învelești repede cu dragoste deși nu e nimeni cu

ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e

de nu m-ați ruga atâta să vă iubesc paginile aș avea timp să vă citesc

platonic și în contratimp fiecare în dormitorul lui de pe planetă vise lucrează steril ne trezim când o durere țipă să iasă din noi pui de vultur primăvara mereu o bărbie pe un umăr la

picături jucăușe se gâdilă între sânii mei fierbinți ca două pâini aburinde pe care le-au frământat mâinile tale până le-au înflorit au rămas la dospit sub privirile-ți pofticioase în cuptorul

oamenii trec prin inima mea ca dintr-o țară în alta cu bagaje mulți strecoară obiecte ascuțite o stivă la intrare unii nu se mai întorc câteodată sunt acoperită de mâzgă (26

între un suflet zdrențuit și un cerșetor nu este mare diferență dacă pui în balanță nevoile de care suferă tremurul interior intemperiile mobilul pentru care se îngroapă în

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi,

Faptul că înţelegem diferit anumite lucruri nu ne face inamici.

Țonțoșina face ochii mari. Doi bulbi gata să înflorească aspecte nebănuite. Își face singură pistrui dând la o parte, repezit, lingura cu pastă din fructele cele mai alese. Nu vreau este felul ei de

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

doar în măsura în care mă mai poți privi dincolo de gestul acela prin care orice nuanță orice obstacol vor fi îndepărtate și ne vom abandona din capul locului plăcerii de a rosti cuvinte

am să beau apa după lacrimile tale poezie mă voi tăvăli în durerea cuvintelor și nimănui nu mă voi plânge mă voi strânge în pumn și voi lovi zidul dintre azi și mâine singurătatea unui a fi

Noaptea cu geaca nou-nouță cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat ușor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemișcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu

acolo unde ești nu te mai numești mamă pentru că literele fisionează simt un nod în gât și tot ce m-ai învățat se duce pe apa sâmbetei noaptea se lasă agale potecile se strâng în

nu pot crea sentimente pot să ating iubirea e acel umăr la umăr când mergi la distanță înainte drumul doare se iscă ploaia tu deschizi umbrela eu mă las tropăită de stropi o curățare

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia

cel mai frumos a fost când profa de română m-a citit în fața clasei ba nu cel mai frumos a fost când m-am citit eu singură în fața unui public cu ochelari ce zic eu cel mai frumos a fost când