Ottilia Ardeleanu

plouă pastelat orașul s-a înecat în letargie orologiul bate o oră târzie fulgeră culori arzătoare pe cer mă doare în piept am un deșert cu mii de cămile transpir silabe subtile deschid

ne strângeam ciorchine după ce dădea pedagoga stingerea sub cort de întuneric chicoteam ne dădeam coate țintind-o pe iolanda cu plete de vânt turbat buze senzuale de gustat ca

tot ce e frumos în sinea mea trece în zbor fiindcă îl iubesc mi se lungesc picioarele de mă dau cu capul de pragul cerului tot nu mă învăț minte de curând mi s-a întâmplat să mă urc în

ai bătut în pieptul meu și nu ți-am deschis ți-ai apropiat urechea stetoscopic înăuntru viața se ducea cum se ducea învins în războiul remușcărilor măcinat și incert te-ai întors pentru

merg pe cerul de ceruză scânteiază de partea cealaltă întuneric trec oameni arar se ivesc cuiburi aureolate sub tălpi ciupesc greieri calc și ei repară coarde încremenite natura

văzui pe tanti aglaia pe măturetă fix la sensu giratoriu se roti până făcu șanț de putură să bage toate cablurile cu care s-a înnodat tot orașu de la dumnezău încoa se ridică dintr-odată și

miroase a ziduri de zăpadă ridicate cu mâinile până la îngheț lumina din lămpi se împrăștie derutată umbrele mele sunt singure încerc să le vorbesc ele își schimbă forma de emoție copacii par

ninge peste dragostea mea face mormânt alb monoton ninge cu fantome neașteptate dune imaculate înghit roboți de gheață aplecați asupra vieții ninge năvalnic astupă tot ce e al nostru

mă întorc la tine dintr-o poezie scrisă pe manșetă la o masă în mijlocul sentimentului verde străpuns dintre dalele zilei două gânduri subtile își vorbesc istoria acelor locuri prea vechi pentru

se scutură de vremuri răspândind polen din trecut strănut imagini voalate se răzlețesc la pândă tăcerea scorbură pentru timp doamnă cu suflet singurătatea își lasă papucii pe trepte

fiecare ducem greutăți pe un umăr pe amândoi uneori și de picioare ne privim smeriți unii mai de sus alții creduli ori nu uneori nu vedem decât marmura nu știm să admirăm

ce duce amfora în trupul ei decât bogăție o femeie dăruiește din preaplinul existenței câte drumuri n-o fi urmat și câte nu s-au negociat peste capul ei acoperit de marama prejudecăților poartă

pe drumul cotidian statui și umbre toamna încremenită în aramă un coș plin de fructe arome plimbându-se nori deasupra simțurilor mele răscolite de un dor cu aripi reprezentări ale

de-ajuns să mă privești ca pe-o icoană cămașa se descheie singură coboară trepte de mătase pe rând toate se desfac la picioare efecte mă învelești repede cu dragoste deși nu e nimeni cu

ai zice că în lumea asta nimeni nu mișcă. ușile sunt grele și scârțâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o față întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. și dacă încerci să intri, e

de nu m-ați ruga atâta să vă iubesc paginile aș avea timp să vă citesc

platonic și în contratimp fiecare în dormitorul lui de pe planetă vise lucrează steril ne trezim când o durere țipă să iasă din noi pui de vultur primăvara mereu o bărbie pe un umăr la

picături jucăușe se gâdilă între sânii mei fierbinți ca două pâini aburinde pe care le-au frământat mâinile tale până le-au înflorit au rămas la dospit sub privirile-ți pofticioase în cuptorul

oamenii trec prin inima mea ca dintr-o țară în alta cu bagaje mulți strecoară obiecte ascuțite o stivă la intrare unii nu se mai întorc câteodată sunt acoperită de mâzgă (26

între un suflet zdrențuit și un cerșetor nu este mare diferență dacă pui în balanță nevoile de care suferă tremurul interior intemperiile mobilul pentru care se îngroapă în

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi,

Faptul că înţelegem diferit anumite lucruri nu ne face inamici.