Ottilia Ardeleanu

îl dau naibii iau o pauză ca la școală când chiuleam cu clasa și megeam în parc închiriam două-trei bărci dădeam la rame câteva ore băieții recitau eminescu se credeau luceferi noi

toamnele la țară aveau bunici facem din struguri o licoare nu așa dulce gust de singurătate spălăm butoaie ardei iuți pe la șoproane moara din vale face făină spirite vechi trec ce

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine când vorbeam avea un glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva

Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a

Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este

poveștile se ascultau cu plapuma până la gât fesul peste ochi și lumânarea pâlpâind parcă ne ducea pe fir tocmai în sălașul cu zmei ne făceam așa de mici siamezi lipiți în spate cu

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană așa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei cum păsări își schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine nu

din adânc ecourile mă zgâlțâie ca și când aș fi dependentă de mai multe voci care se sparg în pieptul meu și tușesc m-am lăsat de fumat de parcă m-am lăsat de iubit puterea nocivă din

așa de bărbat cerul luase pământul în brațe fugea cu el călare pe un dragon cenușiu mișunau insecte de nisip fierbinte îl tăiau în ape și țărmuri eram și eu pe undeva eram în brațele lui

Să mai și gătim! Poezia nu se ține cu stomacul gol, creierul trebuie și el alimentat cu energie. M-am gândit că nu ar strica o musaca, ceva mai pretențioasă la gătit, dar ce aromă și aspect! Alege

Oamenii se dezbracă de prietenie Așa cum norii se scutură de ploile lor Fulgerele se-mplântă despicând inima pământului Trăsnetele se iau la ceartă și se hărțuiesc simfonic printre tenebre Stihia

dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă geamul spart înjurăturile din pereţi se

n-am părăsit sunt cea care am rămas între aceiași pereți deschiși freș înmugurind clipele ștergând fruntea de gânduri nădușite plouând cu răbdarea așteptării bucurie așternând pașilor

noapte apleacată peste un ochi peste celălalt îmi trage pleoapele ușor umbre omenoase dispar case drumuri niciun om nu poate niște cearcăne rămase în eter de lună felinare se fac mici

sunt același om ba nu de sărbători mi-am scrântit piciorul e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege unul face într-un fel altul în sens invers uite așa se supără trupul acesta mieros am un

unde mă duc mă eu acu singură undeee ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă

în câmpul verde cu picățele roșii timpul năvălise cu oameni râsetele se rostogoleau din gură în gură în lădițe bunăstarea soarele pe creștet răul dospea în mine o mie de cuțite

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână

mă gândesc mai des la prietena mea cea cu origami îmi povestea despre bărbatul din america foarte inteligent fiu-său cu el seamănă o ținea pe-a ei îmi arătase cândva un mail în care

țin drumul mării o mașină de maramureș încetinește pe pod încotro mamaia te poți lua după soare dar faci un semn cu mâna ce sentiment să te simți de-al locului un cuplu mă depășește ea

copiii nu înțeleg de ce se despart părinții ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire de teritoriul unor brațe și-un loc de joacă o inimă la care să asculte ceasornic