duminica nu vorbește cu mine
nu trebuie să și înțeleg de ce
e slujbă și oamenii lasă păcatele pe
lângă biserică flori atrăgătoare
n-ai venit de mult iar azi ce surpriză
te-am confundat cu
melancolia ni se trage din neam
de la drumul cu plopi care se înfundă în infinit pe unde mergem neînsoțiți
de la prea blânzi cu singurătatea nicicând niciunde nu s-au mai încheiat atâtea
plouă cu zgomotul mașinii de scris timp neliniștit
în coajă copacii așteaptă ghilotina
pentru simplul fapt că s-au născut copaci
cum mielul se naște miel
și fiul lui dumnezeu om
batem
Pe ultima sută, dragii mei! Am făcut maraton și anul acesta, e bine că am ajuns la final într-o stare bună, în ciuda atâtor obstacole. M-a ajutat marea, felul ei albastru-foșnitor, aerul ei firesc
îl dau naibii
iau o pauză ca la școală
când chiuleam cu clasa
și megeam în parc
închiriam două-trei bărci
dădeam la rame câteva ore
băieții recitau eminescu
se credeau luceferi noi
toamnele la țară aveau bunici
facem din struguri o licoare
nu așa dulce
gust de singurătate
spălăm butoaie
ardei iuți pe la șoproane
moara din vale face făină
spirite vechi trec
ce
pandemia m-a surprins în inima ta
virusul iubirii se preumbla voios prin mine
când vorbeam avea un glas prefăcut
nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând
la bagaje de mână doar ceva
Gela Enea, profesor de Limba și literatura română la liceul de arte "Marin Sorescu" din Craiova, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, este la a șaptea sa carte de poezie,
Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a
Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este
poveștile se ascultau cu plapuma până la gât
fesul peste ochi
și lumânarea pâlpâind
parcă ne ducea pe fir
tocmai în sălașul cu zmei
ne făceam așa de mici
siamezi lipiți în spate
cu
sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
așa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări își schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu
Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al
din adânc ecourile mă zgâlțâie
ca și când aș fi dependentă de mai multe voci
care se sparg în pieptul meu
și tușesc
m-am lăsat de fumat
de parcă m-am lăsat de iubit
puterea nocivă din
așa de bărbat cerul
luase pământul în brațe
fugea cu el călare
pe un dragon
cenușiu mișunau insecte
de nisip fierbinte
îl tăiau în ape și țărmuri
eram
și eu pe undeva eram
în brațele lui
Să mai și gătim! Poezia nu se ține cu stomacul gol, creierul trebuie și el alimentat cu energie.
M-am gândit că nu ar strica o musaca, ceva mai pretențioasă la gătit, dar ce aromă și aspect!
Alege
Oamenii se dezbracă de prietenie
Așa cum norii se scutură de ploile lor
Fulgerele se-mplântă despicând inima pământului
Trăsnetele se iau la ceartă și se hărțuiesc simfonic printre tenebre
Stihia
dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare
în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult
cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă
geamul spart înjurăturile din pereţi
se
n-am părăsit
sunt cea care
am rămas
între aceiași pereți
deschiși
freș
înmugurind clipele
ștergând fruntea de gânduri nădușite
plouând cu răbdarea așteptării
bucurie așternând pașilor
noapte
apleacată peste
un ochi peste celălalt
îmi trage pleoapele
ușor umbre omenoase
dispar case drumuri
niciun om nu
poate niște cearcăne
rămase în eter de lună
felinare se fac
mici
sunt același om ba nu
de sărbători mi-am scrântit piciorul
e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege
unul face într-un fel altul în sens invers
uite așa se supără trupul acesta mieros
am un
unde mă duc mă eu acu singură undeee
ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă
mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului
nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă
în câmpul verde cu picățele roșii
timpul năvălise cu oameni
râsetele se rostogoleau din gură în gură
în lădițe bunăstarea
soarele pe creștet
răul dospea în mine
o mie de cuțite
Mihaela Aionesei, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, are un frumos parcurs literar. Pe lângă multe alte volume de poezie, anul acesta întâmpină cititorul cu "Cerul de la capătul