Ottilia Ardeleanu

nea adevăru’ era bun cu noi ne dădea câte-o bomboană și noi prindeam curaj să vorbim despre el ca despre ceva normal el săpa de dimineață până la apus avea mâinile arse pân’ la coate ca

țin degetele încleștate să nu viscolească din ele cuvinte nu s-ar mai topi ochii tăi sunt reci ferestre de cenușă sufletul se înfioară pe deasupra unei lumânări îi curg

niciun lighean cu apă rece nu te mai trezește din supărarea unei pierderi cu efectul unui miligram de substanță care conține mirosul unei tone de iubire împrăștiată pe pământ ca după o explozie

Dumnezeu a venit la mine la ușă mi-a cerut un pahar cu apă și n-am avut credeți-mă nu mai puteam de rușine și i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e pe bani și câteodată nu e că e campanie fură

doi orbi când se înfășoară noaptea pe globi numai trupurile citesc în braille atingerile se ascultă cum sfârâie ceara din șoapte mângâieri foșnesc prin sufletul camerei ca aripile

ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra fața de masă cu firimiturile de revelion peste rufele mele întinse la uscat dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii plâng pescărușii cu boabe

în orașul meu copiii sunt flori florile pescăruși pescărușii zmeie zmeiele nori norii sâni cu lapte laptele bălți de nuferi nuferii scrisori scrisorile sentimente sentimentele inimi inimile

duminica nu vorbește cu mine nu trebuie să și înțeleg de ce e slujbă și oamenii lasă păcatele pe lângă biserică flori atrăgătoare n-ai venit de mult iar azi ce surpriză te-am confundat cu

melancolia ni se trage din neam de la drumul cu plopi care se înfundă în infinit pe unde mergem neînsoțiți de la prea blânzi cu singurătatea nicicând niciunde nu s-au mai încheiat atâtea

plouă cu zgomotul mașinii de scris timp neliniștit în coajă copacii așteaptă ghilotina pentru simplul fapt că s-au născut copaci cum mielul se naște miel și fiul lui dumnezeu om batem

Pe ultima sută, dragii mei! Am făcut maraton și anul acesta, e bine că am ajuns la final într-o stare bună, în ciuda atâtor obstacole. M-a ajutat marea, felul ei albastru-foșnitor, aerul ei firesc

îl dau naibii iau o pauză ca la școală când chiuleam cu clasa și megeam în parc închiriam două-trei bărci dădeam la rame câteva ore băieții recitau eminescu se credeau luceferi noi

toamnele la țară aveau bunici facem din struguri o licoare nu așa dulce gust de singurătate spălăm butoaie ardei iuți pe la șoproane moara din vale face făină spirite vechi trec ce

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine când vorbeam avea un glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva

Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a

Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este

poveștile se ascultau cu plapuma până la gât fesul peste ochi și lumânarea pâlpâind parcă ne ducea pe fir tocmai în sălașul cu zmei ne făceam așa de mici siamezi lipiți în spate cu

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană așa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei cum păsări își schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine nu

din adânc ecourile mă zgâlțâie ca și când aș fi dependentă de mai multe voci care se sparg în pieptul meu și tușesc m-am lăsat de fumat de parcă m-am lăsat de iubit puterea nocivă din

așa de bărbat cerul luase pământul în brațe fugea cu el călare pe un dragon cenușiu mișunau insecte de nisip fierbinte îl tăiau în ape și țărmuri eram și eu pe undeva eram în brațele lui

Să mai și gătim! Poezia nu se ține cu stomacul gol, creierul trebuie și el alimentat cu energie. M-am gândit că nu ar strica o musaca, ceva mai pretențioasă la gătit, dar ce aromă și aspect! Alege