Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a
Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este
poveștile se ascultau cu plapuma până la gât
fesul peste ochi
și lumânarea pâlpâind
parcă ne ducea pe fir
tocmai în sălașul cu zmei
ne făceam așa de mici
siamezi lipiți în spate
cu
sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
așa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări își schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu
Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al
din adânc ecourile mă zgâlțâie
ca și când aș fi dependentă de mai multe voci
care se sparg în pieptul meu
și tușesc
m-am lăsat de fumat
de parcă m-am lăsat de iubit
puterea nocivă din
așa de bărbat cerul
luase pământul în brațe
fugea cu el călare
pe un dragon
cenușiu mișunau insecte
de nisip fierbinte
îl tăiau în ape și țărmuri
eram
și eu pe undeva eram
în brațele lui
Să mai și gătim! Poezia nu se ține cu stomacul gol, creierul trebuie și el alimentat cu energie.
M-am gândit că nu ar strica o musaca, ceva mai pretențioasă la gătit, dar ce aromă și aspect!
Alege
Oamenii se dezbracă de prietenie
Așa cum norii se scutură de ploile lor
Fulgerele se-mplântă despicând inima pământului
Trăsnetele se iau la ceartă și se hărțuiesc simfonic printre tenebre
Stihia
dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare
în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult
cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă
geamul spart înjurăturile din pereţi
se
n-am părăsit
sunt cea care
am rămas
între aceiași pereți
deschiși
freș
înmugurind clipele
ștergând fruntea de gânduri nădușite
plouând cu răbdarea așteptării
bucurie așternând pașilor
noapte
apleacată peste
un ochi peste celălalt
îmi trage pleoapele
ușor umbre omenoase
dispar case drumuri
niciun om nu
poate niște cearcăne
rămase în eter de lună
felinare se fac
mici
sunt același om ba nu
de sărbători mi-am scrântit piciorul
e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege
unul face într-un fel altul în sens invers
uite așa se supără trupul acesta mieros
am un
unde mă duc mă eu acu singură undeee
ce mă fac eu mă cu viața asta pe mine ca o cojoacă ruptă
mă părăsiși mărineee mă lăsași gândului pământului
nimănui de m-or plânge pe mine apele pe secetă
în câmpul verde cu picățele roșii
timpul năvălise cu oameni
râsetele se rostogoleau din gură în gură
în lădițe bunăstarea
soarele pe creștet
răul dospea în mine
o mie de cuțite
Mihaela Aionesei, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, are un frumos parcurs literar. Pe lângă multe alte volume de poezie, anul acesta întâmpină cititorul cu "Cerul de la capătul
mă gândesc mai des
la prietena mea cea cu origami
îmi povestea despre bărbatul din america
foarte inteligent
fiu-său cu el seamănă o ținea pe-a ei
îmi arătase cândva un mail în care
țin drumul mării
o mașină de maramureș încetinește
pe pod încotro mamaia
te poți lua după soare dar
faci un semn cu mâna
ce sentiment să te simți de-al locului
un cuplu
mă depășește
ea
copiii nu înțeleg de ce se despart părinții
ei au nevoie să știe de apartenența la o iubire
de teritoriul unor brațe
și-un loc de joacă o inimă
la care să asculte ceasornic
oamenii se închină ies la porți
și se întreabă cine a mai murit
convoaie de nori cu frunțile plecate trec
în urmă jelind furtunile înfășurate în broboade
la răscruci aruncă mărunțiș
e dureros că mai avem încă oameni săraci
pentru care universul se învârte în jurul unui codru de pâine
și copii care nu știu să se joace nici să spună de ce
n-au părinți să-i mângâie pe creștet
respirația mea este când respirația ta
atât de aproape îmi trece prin plămâni
orice nebuloasă apare în radiografia
iubirii
privită printr-un ghem de lună
dispare încât îngerii
Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 373 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă