Ottilia Ardeleanu

umbrele primăverii umblă peste tot în geci foșnitoare peste coapse înaripate cu șaluri groase trase peste aerul umed căciuli de crengi cu boruri largi așezate peste așteptări mișună în grupuri

Se uită înapoi. Beznă. Ceilalți sunt prea prinși de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva

încă țin versuri în sertar deschid și galben vangoghian se revarsă mă dor ochii intru cu pantofii de lac lanul de floarea-soarelui crește până la cer mă pierd printre versuri

castanilor trei – recomandata sosind cu versuri albe

A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar

și încă se rup lucruri din mine încă umblu după ele cu noaptea trasă pe urechi țin de ele ca de bucățile acelea pe care ți-ai plimbat mâinile într-o căutare disperată parcă ți-aș fi lipsit

ninge angelic psihedelic en croix s-așază mandalic pe inima mea astupă lumea vandalic ninge speranțe albe pe crânguri defige metafore-nfloresc pe la streșini de foi e-atât de curat în

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine ca într-un sat nepomenit în care doar câțiva bătrâni mai stau pe la porți sprijiniți să nu-i doboare tăcerea pasăre de pradă și-a înfipt cerul ca

când Pruncul face fericită o mamă rotunjimea aceea bate din pinteni să iasă în lume oh El știe și coboară ca de pe o planetă mistică cu un scâncet bucură mii de fețe copilărești tobele

aș vrea să nu mai văd în fiecare dimineață răsăritul baltă pe viitoarea șosea năvodari mamaia soarele mahmur de neodihnă lăsându-se stropit de mașini care mâine poimâine vor zăngăni din ce au ele

între ziua de ieri și cea de azi nicio diferență noaptea cu implant de lună mă bagă în gura ei câțiva pescăruși în halatele lor albe curăță hornurile de fumurile unei ierni fără tine frigul se

nu mă citiți treceți pe lângă mine impasibili strâmbați-vă figurile înspre dincolo unde lumea se distrează hohotește înțeapă ruinează se sfâșie-n laude aruncă paiul de la unul la altul dă

mi-am pierdut casa dintr-odată a avut rău de mare și-a căzut peste punte cu toată bucătăria atunci le-am pierdut tot de atunci un colț de stâncă înfipt în țărm ca un amurg rănit de

rece pe țărm urc pe tobogan pînă pe primul nor și încep să cern gîndurile sînt albe din ce în ce mai dese copiii dornici încep să facă pîini pe care degetele rămîn ca niște cruci de

limba română este baia mea caldă cu spumant de lăcrămioare un bețigaș parfumat o muzică după inima mea clasică încet și blând clipocitul semn că respir din când în când tăcerea sapă în

Refac, după multă vreme, drumul spre casă, parțial pe jos. Multe schimbări. Începând cu mutilarea copacilor în zone în care soarele verii îți poate frige creierul. Mergi și începi să visezi păduri de

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coș de nuiele și plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de șarpe, nu ne temeam de vremea ieșită de prin

sfioasă mi s-a spus sfioasă am intrat oamenii nici măcar nu au întors capetele se uitau după sfinți și lăcrimau lumină lucarnele am pășit împovărată de nemulțumirea lor în fiecare sălășluia ceva

odaia era așa de măruntă când ridicam brațele sprijineam un glob de var în salteaua de paie lăsam gropi bunica se făcea melc noaptea târziu și mă primea în căsuța ei de povești nu-mi

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine vorbea cu glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva poezie

mi-e dor de dușmanii mei mai mult decât de mine de cuvintele lor ca niște îngrășăminte chimice din care ar răsări aceste plante fără de care viața ar fi doar un trecător prin măruntaiele