Ottilia Ardeleanu

mi-a întins foarfeca și aparatul de tuns ca pe niște arme am început să tai parcă îndepărtam gradele săreau celule încinse mă frigeau tălpile pe jos baltă de tăciuni am ieșit în oraș

la început vine o vreme veselă fără dinți gungurește face niște ochi mari gene de umbră simte suflet voci mișcări libere mâini rotofeie apucă orice din lăptosul aer lucruri de-a bușilea la primul hop

ceva a ridicat plumbul de pe case dintr-odată bombe albe au explodat nestăpânit ca fericirea din ochii unui copil mama pe un obraz tata pe celălalt au construit sentimente (4 ian.

la ușă veniseră două madame să-mi facă mie cunoștință cu Dumnezeu aveau niște chipuri habar nu am cu ce să le asemuiesc eu știu un lucru în relațiile mele nu se bagă niciun doctor

câteva sulițe care flutură cuvinte s-au înfipt în gardul viu al zilei nu este vorba de partide ci doar de culoarea inimilor voi ce ați vota în vara asta marea este la fel de

stăteam în fața lui cu mâinile în poală ca bunica pe când povestea întâmplări din copilăria ei de parcă ținea înțelegerea în hățuri un zâmbet răsucit ușor la margini trăgea de mustața lui

are aripi și toate rănile pe care le face croind zboruri picurează lacrimi de iisus curcubeu jertfit pe care impregnăm după fiecare ploaie cade peste noi încearcă noul zbor (7

în piață tarabele sunt primenite fructe și legume etichetate un fel de titluri de cărți și autorii ca-ntr-o pictură realistă pere lângă ananas lângă crudități lângă femei rotofeie în

dau să ies din mine vântul închide ușa îmi prinde gândul mai mult înspre oameni nici înăuntru nu e prea liniște de când au căzut clopote în curte printre atâția trecători uit să-mi

O cunosc deja. Este aproape peste tot, la serviciu, printre prieteni, printre rude, printre vecini. Înfiptă, grandomană, mereu luând vorbele din gura interlocutorului, cu greu poți să-ți expui

cu felul lui comercial de a suci hârtiile încât să strălucească de alb deși cifrele sunt uneori îngrijorătoare iar rapoartele au semnături grele abia le ține subraț cu privirea lui strivind

oricum suntem închiși într-un mormânt mișcător că suntem vii este doar o părere a noastră despre noi din emfatic nu se coboară ca din ascensor pe oase înfășurați cu un fel de compoziție

umbrele primăverii umblă peste tot în geci foșnitoare peste coapse înaripate cu șaluri groase trase peste aerul umed căciuli de crengi cu boruri largi așezate peste așteptări mișună în grupuri

Se uită înapoi. Beznă. Ceilalți sunt prea prinși de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva

încă țin versuri în sertar deschid și galben vangoghian se revarsă mă dor ochii intru cu pantofii de lac lanul de floarea-soarelui crește până la cer mă pierd printre versuri

castanilor trei – recomandata sosind cu versuri albe

A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar

și încă se rup lucruri din mine încă umblu după ele cu noaptea trasă pe urechi țin de ele ca de bucățile acelea pe care ți-ai plimbat mâinile într-o căutare disperată parcă ți-aș fi lipsit

ninge angelic psihedelic en croix s-așază mandalic pe inima mea astupă lumea vandalic ninge speranțe albe pe crânguri defige metafore-nfloresc pe la streșini de foi e-atât de curat în