Ottilia Ardeleanu

vreo treișpe inși un bgp200 un cat o basculantă un camion vreo șase de pe-aci cum se așterne lucrul acela de care vom uita zgomotul grămezile aerul prăfuit pe oamenii cu lopeți cu

Dac-aș putea să curăț cuptorul ăsta de funingine! Toată viața am copt în el pâinea suferinței De i-a crăpat buza de durere. De aș putea să sleiesc fântâna asta cu lacrimi! Nămolul timpului s-a

și când suntem alături se năpustește un dor de fiecare dată ne întrebăm de unde venim cu barca asta gata să se răstoarne cuvintele au culoarea roșu de buze într-un sărut le limpezim și ele

galbenă în rochia de mătase cu trenci verde păr despletit ca pământul de ape și drumuri îmi dăduseră dinții de lapte spuneau că sunt dulce mă răpeau și profitau de mine în locul meu o

voia să se facă nea costică unul ca o pălugă cu suflet cu tot pe o bicicletă pe care azi ai numi-o rablă venea cu un dulău după el și cu o geantă cu limba scoasă și-ar fi făcut culcuș în

puternic mai șuieră-n mine vântul obraznic îmi bate cu degetu-n piept furtuna de mare dă jurământul marinărește și chiar necircumspect zgomotul vine de inimi se sparge moșmonul de frică

într-o zi Dumnezeu a rătăcit drumul L-am întâlnit în market complet dezorientat nici urmă de locul pe care îl crease cândva era artificial chiar și oamenii aveau altă înfățișare decât le-o

merg prin locurile acestea reci mă aud acustic senzația unui seism în care toți pereții cad pe mine mai apuc să-mi pun o dorință cum ar fi să dau chiar acum peste un lan de grâu să nu mai

am impresia că e anul nou ori au atacat vreunii cu focuri de armă avem destule exchange-uri bijuterii amanete tot ce ne lipsea poate vreo manifestație la care neînțelegerea urcă pe

Pielea fusese bătută cu forță. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea și moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obișnuiți cu pocniturile și cu mirosul înțepător. Știau și

pe margine se făcea seară dintr-un fum ieșit aiurea pe cer mâinile ei se încrucișau obișnuit inima ei n-avea chef de joacă la o distanță nedefinită era el într-o blană de culoarea

mă trag de acolo de unde n-am auzit să se fure vreodată slănina de la grindă nici om cu om să nu întrebe bună ziua e ori al cui ești de nu te-a văzut ce te pricepi să faci mândria și umilința

cu fiecare faptă o durere în plus un munte mai înalt lumea grea ca o sarcină roți de ciulini împrejur viață în haine de suflete reci ne acoperă cu prea multă îngăduință (28 martie

oricât am rotit cubul în mâinile mele albastre n-am reușit să ciobesc vreun colț să-i semene l-am izbit de toate poeziile tari așa am crezut că voi reuși azi s-a întâmplat a căzut de

îmbujorat cu șarpele de apă în spinare sâsâie îngrozitor când are de stins focuri oamenii devin roșii aerul roșu frige se topesc străzile inimile și zorii curg pe marginea ferestrelor

îmbrăcată cum o știi cu podoabe ruginii și cu poalele bogate pe la porți de oameni bate dar pe nicio bătătură frunzele nu se făcură iele bune de horit soarele le-a dezmințit pune vântul

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic

acolo unde se pupă cuvinte trufașe cu hotarele ființei mele pustiite din neînțelesuri și vanități unde închipuiri grafice țin loc de atingeri și simțiri unde mi se tăinuiesc singurele căutări

ca bătălia dintre porumbei când își frâng ciocurile se smucesc se înfoaie bat aripile de geamuri uguie își smulg penele se rotesc drăcușorii din ei fierbinți se luptă se zbat și nu se lasă

dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață mai bine nu cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă în apusul trecătorilor

dacă aș scrie de zdă și ulă aș fi cea mai bifată în toate locurile știu și eu să vorbesc urât fii pe pace nu asta e menirea mea am stat ore în șir pe dicționar ca pe cel mai vast continent am

fură gânduri vise mințile cotrobăie prin toate camerele inimii răpind dragostea jefuiește nopțile din sânul familiei te amenință cu țigară după țigară ca un pistol în gură lâng-un șir de

n-ar fi nimic fiindcă mama mi-a spus nu te mai pot ține cartea celor șapte și m-am dus pe drumul meu am bătut la prima poartă omul m-a primit cu vorbă bună camera aspira un cer de cerneală