Ottilia Ardeleanu

îmbrăcată cum o știi cu podoabe ruginii și cu poalele bogate pe la porți de oameni bate dar pe nicio bătătură frunzele nu se făcură iele bune de horit soarele le-a dezmințit pune vântul

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic

acolo unde se pupă cuvinte trufașe cu hotarele ființei mele pustiite din neînțelesuri și vanități unde închipuiri grafice țin loc de atingeri și simțiri unde mi se tăinuiesc singurele căutări

ca bătălia dintre porumbei când își frâng ciocurile se smucesc se înfoaie bat aripile de geamuri uguie își smulg penele se rotesc drăcușorii din ei fierbinți se luptă se zbat și nu se lasă

dacă a fi poet înseamnă renunțare la viață mai bine nu cu frunzele voi scrie în aer și tot mă va înțelege cineva fiindcă mișcarea lor anarhică e cântul coborât din inimă în apusul trecătorilor

dacă aș scrie de zdă și ulă aș fi cea mai bifată în toate locurile știu și eu să vorbesc urât fii pe pace nu asta e menirea mea am stat ore în șir pe dicționar ca pe cel mai vast continent am

fură gânduri vise mințile cotrobăie prin toate camerele inimii răpind dragostea jefuiește nopțile din sânul familiei te amenință cu țigară după țigară ca un pistol în gură lâng-un șir de

n-ar fi nimic fiindcă mama mi-a spus nu te mai pot ține cartea celor șapte și m-am dus pe drumul meu am bătut la prima poartă omul m-a primit cu vorbă bună camera aspira un cer de cerneală

când cădea seara ca o buză supărată ne adunam în ulița retezată de livada de pruni la cina cea de taină stăteam până se închina de culcare satul părea un coș cu pâini

o boare îndrăzneață mă ia cu asalt nu mă lupt cu un asemenea dușman cad prizonieră dar nu-mi pasă din moment ce în curtea mea înflorește un fel de pene zburlite într-un arbore de

la început vor vrea să știe cum o duci, în ce condiții trăiești, câți copii ai, ce școli ai făcut, meseria și unde lucrezi. nivelul de fericire. identitatea ta contează pentru ei. ți se pare bizar.

mă descuamez cum aș înlătura atâtea promisiuni netrăite zile când am fugit din mine în căutarea unui loc aprins de soare iluzii cinemateca iubirii mă vizionez sunt protagonista unei vieți

(in memoriam Octavian Dumitru Unc) stăteam așa cu picioarele atârnate deodată m-a cuprins o tristețe soră cu moartea și mi-a venit din senin să plâng am plâns până când stelele s-au dus la

de mult soarele n-a mai ieșit la tăiat copaci scânteile ajung sus-sus noaptea sfârâie de greieri dintr-o iubire mă tem să-ți dezleg brațele din verdele acestui gând ai putea să faci cuib păsării

azi inima mi s-a deschis către oameni pentru prima oară s-au interesat de mine m-au atins ușor înmuindu-și degetele în sângele meu și m-au scris cu un fel de lumină au pirogravat un

mi-aș fi luat o haină de piele de la o vreme în oraș se deschid târguri și case de pariuri peste tot aruncăm bani mi-am zis nu-mi trebuie din moment ce o am pe cea naturală am pus

viața este o cameră de fotografiat grea te mândrești la început o cari o montezi în locurile cele mai verzi surprinzi păsări și arbori și liniștea tot mai mult ești doar tu și ceea ce e lăsat

în fiecare zi îmi răstignește cineva sufletul agățat de umbrele mâinilor mele țintuite în lemn de cireș o iau ca pe-o onoare fiindcă știu că va reînvia sunt un iisus primitiv din suflet nu

spăl și mă gândesc cum ne curățăm de noi de zilele tot mai puține viața e delegație o valiză care nu se golește niciodată de sentimente înghesuite între haine mereu pe ducă totdeauna

cum vin ele îmbrobodite adâncite în sine cu rochii lungi și busuioc în brațe și se închină la toți sfinții și pupă icoanele aprind lumânări și dau acatiste și pupă mâna preotului schimbă

corbul memoriei se așază pe brațul unui ciot de lemn aici e cartierul celor de mult uitați celor de mult plânși celor de mult însoțiți într-o lume de psalmi când păsările rotesc cerul acestora