Ottilia Ardeleanu

soarele ca o greblă îmi adună privirile într-un colț de cer printre gene zboară pescăruși cu sclipiri în cioc trec norii călări copitele ating apa iar ea geme se târăște spre mine și mă apucă

nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan mai degrabă despre lucruri mici mici acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile despre cum

îl voi întâmpina judicios vom învăța împreună ridicarea împleticirea și descâlcirea imperioasă a întrebărilor vom descoperi o geometrie blândă în care să se înscrie formele noastre primele

astronomic vorbind de azi dau noaptea pe zi voi citi în lună și în stele mai mult voi scrie despre cei care se aseamănă voi iubi mai cu spor în așezarea obiectelor amfiteatral ideile vor

Destinul face ca să trăim într-o lume pestriță, într-un spațiu restrâns, într-o atmosferă sufocantă, într-o mentalitate redusă, în incertitudini și dezechilibru. De multe ori, viața omului este

când bunica nu mai putea mă trimitea duminica la tămâiat morminte când încă nu cântau cocoșii mi-era o teamă singură pe drum alergam să nu se stingă jarul cimitirul preț de două ulițe era

Dacă e joi, aproape dusă e săptămâna, cu furtună și ploi, și-aproape că trece luna.

toți îngerii au coborât acrobatic pe sfori dese legănate și nici acum nu-și sfârșesc dansul fac ochii mari parcă ar fi lebedele lui ceaikovski cu gâturile împletite în tăcere coboară

Presimțeam că voi avea de lucru, până la ora întâlnirii. De fapt, programasem să termin o lucrare începută de ieri. Așteptam doar un telefon de confirmare. Puteam să conduc, în paralel, mai multe

uneori dumnezeu ne tratează ca pe niște jucării ne învârte din cheie privește cum o apucăm anapoda urmărind ruta prestabilită poate se amuză când ne ciocnim ne stricăm ne răsturnăm și rămânem

Ninge. Curată e lumea până ieșim în ea. Drumul mi-o ia înainte, îmi face loc cu 20 la oră. Copacii ca niște schițe în creion încremenesc de parcă aș călători printr-o noapte de iarnă. Încă orbecăiesc

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic

mamă de la ultima noastră întâlnire câte crime a mai făcut umanitatea încerc să regăsesc aiurea cu mâinile în buzunare lumea mă respinge nu sunt lesbi dacă mă întrebi sunt un adevărat

un vis pe timp de noapte plutea în derivă pe o apă din cioburi mărunte și pământii să fi fost un anotimp al mâțișorilor în cădere să fi fost scrâșnetul ierbii care trecea prin urechile aerului să

culorile nu-mi sunt indiferente cum nici dangătul florilor mărturii ale vieții de după moarte combinațiile lor miros a nou acel altceva care din schimbare se deosebește ziua de azi cenușie

să merg înainte fără încetare să văd dincolo de mine fețe ticsite de indiferență fețe înrămate statui cărora doar porumbeii le asigură un oarecare aer vital fețe inexpresive care nu vor putea

chimonoul yuzen pare un câmp de orez întrupat un obi impresionist tolănit pe sofa în așteptare rămurele de sakaki printre panglici de lumină împrăștiate pe rogojina de palmier kama

urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

ai încercat orice rol ți-a ieșit în cale niciunul nu ți s-a potrivit mai bine decât moartea ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata cât de frumoasă era așa răpusă și fără autoritate cum ai fi

Îi spuneam: uite așa se dansează melodia asta. Aveam puțini ani. Râdea. El care a făcut atâtea desene cu vrăbii pentru ora de aritmetică. El care număra pentru alți copii merele din pomul

odată o vedeai că lasă totul își pune hainele ăle bune își bagă niște crăițari în sân lasă vorbe așezate celorlalți mă duc s-o văd pe fata aia că mi-e dor pe linia mare la stație câțiva săteni

îmi scriu numele cu fosfor fiecare literă scapără poezie trec podul alegoric în jumătatea de viață pavată cu nuferi citesc în clarul apei scuturate de vânt Mochichikitakika