Ottilia Ardeleanu

culorile nu-mi sunt indiferente cum nici dangătul florilor mărturii ale vieții de după moarte combinațiile lor miros a nou acel altceva care din schimbare se deosebește ziua de azi cenușie

să merg înainte fără încetare să văd dincolo de mine fețe ticsite de indiferență fețe înrămate statui cărora doar porumbeii le asigură un oarecare aer vital fețe inexpresive care nu vor putea

chimonoul yuzen pare un câmp de orez întrupat un obi impresionist tolănit pe sofa în așteptare rămurele de sakaki printre panglici de lumină împrăștiate pe rogojina de palmier kama

urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

ai încercat orice rol ți-a ieșit în cale niciunul nu ți s-a potrivit mai bine decât moartea ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata cât de frumoasă era așa răpusă și fără autoritate cum ai fi

Îi spuneam: uite așa se dansează melodia asta. Aveam puțini ani. Râdea. El care a făcut atâtea desene cu vrăbii pentru ora de aritmetică. El care număra pentru alți copii merele din pomul

odată o vedeai că lasă totul își pune hainele ăle bune își bagă niște crăițari în sân lasă vorbe așezate celorlalți mă duc s-o văd pe fata aia că mi-e dor pe linia mare la stație câțiva săteni

îmi scriu numele cu fosfor fiecare literă scapără poezie trec podul alegoric în jumătatea de viață pavată cu nuferi citesc în clarul apei scuturate de vânt Mochichikitakika

toată noaptea au sâsâit pui de șerpi la geamul meu balansau un timp pe streșini își loveau capetele până le săreau ochii și se rostogoleau pe sticla cenușie de parcă plângeau

sentimentul meu polarizat de existența unui dumnezeu care îmi împarte lumea în bine și bine pot spune nu mai am nevoie nici de hamlet nici de greci pentru măsura lucrurilor nu am de

ascultă-mă iubirea nu trece așa doar spunându-i ia dă-te mai încolo ai ocupat spațiul abuziv nu o poți șterge cum ai dizolva o pată cu alcool nici curăța cu acid ea stă între lucrurile

un tren cu multe gări sosiri plecări suflete care coboară urcă nici nu se văd își părăsesc gândurile împrumută altele particule care comunică prin ciocnire simți loviturile din umbra

cu siguranță îngerii trebuie să-și construiască locuințe pe verticală în ultima vreme au îngroșat rândurile au împuținat pământul pe aici mai vezi câte unul cu aripa dreaptă

tăcând ne pierdem timpul sorbit pe-ndelete întunericul ca o cafea tare te ține treaz în fața nefericirii moartea face schimb de viață la distanță mi se pare nepotrivit să ne tatuăm semne

Spală-te pe mâini, spală-te pe mâini! Am senzația că sunt o nespălată! Dar, azi, este despre spălarea picioarelor! Îți spăl picioarele. Le sărut. Mă spăl pe mâini. Beau apa!

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

singurătatea o barcă îngrijită nu ia apă două lopeți par aripi care se spală pe lângă ea nuferii nuntesc un înger scăpat de părinți răsfoiește câțiva nori de oameni îi citește îi pune

nimeni nu se-ntreabă cum arată om lângă om lângă om om și iar om și om și om pe orizontală verticală diagonală din cea mai din stânga aruncătură de ochi până la cea mai din dreapta pe toată

degeaba citești atâtea cărți dacă nu pricepi niciuna vezi de studiaz-o pe-ntâia iar omul cu ochi adânci ca lacurile de munte își deschise palmele femeia se aplecă deasupra lucrului bine

cum s-a făcut cerul și pământul n-am mai așteptat mult după orânduială i-am căutat prin lumina ochilor ținând strâns cuvântul acela pe care nu aveam voie să-l scap m-am dus val-vârtej de cum

clopoței de vânt – în firidă icoana și poza bunei

ninge cu lună plină drumuri platonice și câmpii afânate lunecă păsări aerul se fisurează artizanal ninge cu biserici și clopote mici primenesc acești morți pentru încă o

pe atunci nu înțelegeam de ce spre heleșteu era cale de-o viață nici că se putea mai mândru tata avea patru-cinci undițe și o traistă numai bună de vreo câteva kile de roșioară eu culegeam

merg pe linia de tramvai plouă nu-mi pasă e mult până la acea lumină cu trenciul ud și pletele curgând șiroaie stropii se sparg pe șinele reci singură merg spre punctul acela mic o speranță