Ottilia Ardeleanu

supraveghea-m-ai zi și noapte din geam din prispă din șopron înregistra-mi-ai mii de șoapte dar de trăiri s-avem pardon nici chiar să vezi ce șotii fac nici când de vise mă dezbrac și nu-mi

în spirit golănescian, se-adună unii seara pe terasă și sparg semințe, sticlele de masă și le miroase gura grobian își dau muza pe manele. râd a pagubă grețoasă, în crustă, iar ea dansează

iubire tu nu-mi dai mai mult decât pot duce azi am împărțit morților că și ei m-au iubit cândva și m-au părăsit întru iubire m-am supărat am suferit dar târziu am aflat iubirea e de mai multe

voi rămâne doar oase! la muzeul îndrăgostiților eterni îmi vor descoperi scheletul dinspre acei presupuși ochi îmi vor sticli două raze fire incandescente scăpate din singurul bec străjuind

în sărutul acesta sunt toate cuvintele pe care nu le pot scoate nici cu periuța toate versurile pe care nu le-am putut scrie cu peniță de firmă nopțile în care somnul a încercat să treacă

o mașină cu tracțiune pe față când merg pământul se crestează dinapoi parcă o aud pe mama pe unde treci să lași urme ca și când prezicea mâinile mele au parcurs kilometri miros a picioare de

supărările vin și trec n-am știut că te voi răni cu iubire deși de câte ori o îndreptam spre tine făcându-mi curaj se izbea de ceva ricoșa îmi dădeam seama după durerea din inimă e

Frigul pătrunde prin oase în gură zăngănesc clopoței Amfiteatrul și-a îmbrăcat paltonul cu guler din blană de vulpe Miroase a găini naive a găini bătrâne Pe-un perete îngălbenit e pironit un bust

de ce s-ar uita să-și vadă faptele când este un laș pus pe fugă am alergat după un zâmbet toată ziua m-am împiedicat de firul roșu nu s-a rupt l-am prins tocmai când s-a așezat pe buzele

drum fără frâne mereu al altora nimeni nu cedează o întrecere între timpi uităm de prioritate atragem cearta o revenire la sălbăticie prin simpla bâtă din portbagaj mai știi fleșurile ca

eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină orașul meu parcă poartă coșciuge pe umeri de-ar fi căzut și ultimul

vine și vremea aceea când nu mai poți să te duci o să vrei și trupul nu te va mai asculta să-ți vină să mori și trupul nu te va mai asculta de dor de răzvrătire te vei ruga pentru tine

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din țarcul de nori. Vine spre mine și nu am cum să mă feresc. Șoseaua imensă. Câmp din toate părțile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo

pe pânzele iubiților mei să pozeze în vrăji și farmece să li se strecoare pe sub culori să se transfigureze ca și când s-ar face uitate pe-acolo printre inimă și opusele ei în speranța că vor

e bolnav plămânii îi străfulgeră la bifurcații tușește îndărătnic fuma trabucuri de calitate pe marginea orașului cade în agonie scuipă mult sânge jarul din apus începe să se

gândul la tine nu ține loc de tine nu eu vreau să știu ceașca de cafea stingheră cu un abur mimat de parcă ți-ar adulmeca pașii patul care-ți strânge în brațe pernele privind tavanul

Dă plânsul mai tare îmi șoptește amintirea și-atunci din demult se arată ei E R O I I înarmați până în dinți cu dorințele noastre de mai bine (dacă ar ști cum le zac dorințele pe paturile reci

avarii pungile doldora țăranii semințe sterile copilă hrăneam păsările când murea câte una săpam adânc mărul lângă care făcusem cimitirul s-a uscat iubirea scheletică sepultură (2

las pe hârtia asta dovadă a genocidului silvic a poluării distanței dintre oameni n-am atentat la voi ci la cuvintele voastre românești cum sunt nelipsite de gustul pâinii cu sare că m-a

m-a durut sufletul dar trecerea de o parte era necesară așa cum o potecă desparte pădurea de oameni am cules mure și am trăit poteca s-a confundat cu viața am suit am gâfâit probabil

dimineața lunecă pe șosea mai ceva decât în mare într-o liniște lucie lumina ca o cârpă moale ne șterge ghetele ne perie hainele în picouri niște roiuri de molii care sparg tiparele ne ținem

toamna trece prin mine cu pași îndoielnici târșâie frunzele în botul pantofilor se împiedică în fiecare dală ca bătrânețea în fiecare zi coasa pe spinare pare un cap de lup mușcând aerul cu

aveam două coșuri mari de nuiele în unul țineam aprecieri de un albastru senin păsări iuți s-au lovit de infinit multe au dispărut în vreo gaură neagră în celălalt tot felul de inimi lăsate