Poezie
muzeul iubirilor stinse
aproape fosile
1 min lectură·
Mediu
voi rămâne doar oase!
la muzeul îndrăgostiților eterni
îmi vor descoperi scheletul
dinspre acei presupuși ochi îmi vor sticli două raze
fire incandescente scăpate din singurul bec
străjuind caracatița de fier
toți vor trece pe lângă
vor avea o tresărire
fiecare va avea tresărirea lui din umeri ochi inimă
tu te vei apropia mai mult
vei îmbrăca deodată coloana mea vertebrală
te vei pierde prin osatura mea și eu prin mușchii tăi
prin țesuturi și râuri de sânge
așa cum o făceam când fuzionam
și ne adunam cu palmele toate celulele
risipite pe sub cearșafuri
cu acea curiozitate cu care îmi studiai corpul
anatomic
geografia parcursă în amănunt
eu mă pierdeam ca-ntr-o icoană
vei intra ca printr-un robot
o scanare totală
fluxul zefir îți va sufla
prin corp mângâiere
vei ști că acela e sufletul
ce-mi bântuie vertebrele
și golurile dintre articulații
ciot lovit de uscăciune
brusc
duduitul unei motorete izbind urechile clipei
te ții cu mâinile de piept
o grimasă cu care pleci vorbind
sfârșit
trăgându-ți șapca pe ochi
arunci biletul la ieșire ca pe un ort
la care nu cerșește nimeni
aici îndrăgostiții au murit de mult
(5 iunie 2010)
033678
0
dincolo de combinațiile bizare, dar nu de neînțeles -
”vei intra ca printr-un robot
o scanare totală
fluxul zefir îți va sufla
prin corp mângâiere
vei ști că acela e sufletul
ce-mi bântuie vertebrele
și golurile dintre articulații
ciot lovit de uscăciune”, se întrevede eternul dialog cu finitudinea,
”fluxul-zefir” - metaforă pentru Poezie ca principiu revitalizant,apoi
groaza că și cele mai frumoase iubiri sunt sortite uitării.
Ai putea schimba ”urechile clipei” cu altceva, nu știu, nu sună bine deloc.