Ottilia Ardeleanu

mult finalul, ideea uniunii dintre credințele celor două biserici prin grădinile lor înflorite. este un text care se parcurge cu lejeritate și o liniște plăcută și care te invită la reluare.

mai trec,

Ottilia Ardeleanu

mă bucur atunci când versurile imprimă și o altfel de interpretare pentru că lectorul poate intui și vorbi despre ceea ce simte el că înseamnă acel text, își poate valorifica propria imaginație și propria lume privindu-se în textul autorului ca într-o oglindă. astfel, poezia lecturată - poezia autorului devine cumva o altă poezie - poezia lectorului, căpătând un sens nou mai mult sau mai puțin aproape de original. o poezie care se pliază pe dezideratele cititorului. în asta constă, însă, farmecul unui text, să răscolească, să trezească, să amețească, să miște... să se regăsească într-o altă ființă, în fiecare altă ființă. consider că nu trebuie să avem pretenția ca cititorul „să ne traducă” textul, în mod precis dacă se poate, mi se pare eronat. absurd chiar. dimpotrivă, imaginația lui trebuie lăsată să se manifeste, ea însăși determinând un act de creație. cel puțin acesta este simțământul meu, nu e musai ca alții să gândească ca mine. așa văd eu relația autor-cititor.
am cea mai mare satisfacție când în pagina mea găsesc interpretări frumoase, particulare.

îți mulțumesc mult, Maria.

Ottilia

călătorie, mai ales că se termină cu un curcubeu, desigur, există o undă de tristețe în atmosferă: nu mai sunt oamenii aceia și nici denumirea de tix. mă bucur că am stat față în față în autobuz și te-am citit din priviri.

să fii și cinic! folosind cuvinte alese și, bineînțeles, pe Diogene.
Nu am ce comenta decât că este bine scris, mi-a plăcut de la cap la coadă.
Însă, aș vrea să fii atent aici: "Talăngi".

Felicitări!

tentată să spun că ar fi fost suficient "Autism", dar mi-am dat seama că restul titlului face totul!
de remarcat impasibilitatea cu care personajul în cauză (se) deplasează/ vede/ trăiește/ intuiește/ apreciază/ etc. lumea, mai bine zis ceea ce crede a fi lume, "încătușat" fiind, o lume care, fiind departe de realitate, este o rătăcire înspre divin.
ingenios realizată legătura cu Dumnezeu prin crucificare/ eliberare, ideea unei/ unor uși bătută/e în cuie.
și relevantă este și această reținere, nimănui nu-i place în această postură: "nu a strigat nimeni vai ce frumos
vai ce mișto"

încă o dată, un text merituos.

am citit cu plăcere,

Ottilia Ardeleanu

să spun și despre imaginea asfințitului/ răsăritului care "se scurg(e)" pe fereastră, acea trecere dintr-unul în altul a celor două momente, acea suprapunere a lor egală cu ciocnirea celor două "păsări":
"... pasărea albă și pasărea neagră se lovesc de geam
două pete de sînge se scurg..." - foarte, foarte frumos!

această trăire, trecerea dintr-unul în celălat sub forma unei lacrimi - mai mici devenite una mai mare, așa după cum suferința cuiva foarte drag se transformă într-una cu mult mai mare, de un număr de ori imposibil de știut.

"o pasăre albă și una neagră" mă trimite cu gândul la yin și yang.
îmi place forța simțurilor aici și aș vrea să exemplific: "lovește cu pumnii aerul pe piept îmi apar echimoze și durerea se gudură în stern", este aproape divină.
finișul este deosebit prin mesajul transmis.

aș mai spune că țipătul are conotațiile lui aici:
"o limbă bifurcată îi atinge limba
să țipe cum țipă de obicei și mai tare
să țipe" și văd binevenită repetiția verbului, însă aș schimba ordinea în versul "o limbă bifurcată îi atinge limba": "bifurcată limbă îi atinge limba" pentru evitarea "bă_bi"

da, m-a impresionat textul acesta.

pentru trecere și pentru comentariu.

Ottilia Ardeleanu

plăcut de a mărturisi ceva dinpre interior, cu toate acestea, ai fi putut evita cu ușurință repetiția lui cinică-cinice și desigur și altele, între care și cea a pronumelui, care nu accentuează neapărat starea.
și mai există o scăpare aici: "Aș putea simții un dor profund".

mi-a plăcut cum sinele, în ipostaza dată, iese în afară, tatuat, ca o hartă:
"Ce îmi face pielea să pară o hartă
Însemnată pe alocuri
De momentele nefaste ale indiferenței
Față de sine."

mai trec,

Ottilia Ardeleanu

de stare această rătăcire printre miresme și muzici de sfere. ai metafore frumoase care creează atmosferă neașteptată, ca într-o rătăcire, de altfel: lucruri noi, necunoscute, interesante care deschid curiozitatea spre explorare.

iată ceva care mi-a plăcut mult:
"Îmi gâlgâie pașii pe-o umedă pantă" - sunetele atrag atenția aici.

iar în exprimarea: "clorofile în muguri plesnesc" pare să fie un refren al renașterii - minunat!

simțitor poemul, Valentin, felicitări!

Ottilia Ardeleanu

iubirea se învață, foarte adevărat.
mulțumesc mult pentru semnul de lectură și pentru cuvinte.

de o poezie IMP: mitologie, pictură, natură, simț, frumosul vieții!

"ploi calde de vară-s la arcadele mele
prin ferestrele cartului doi
niiiii-ha-haaaaaaa"...

vedere dinspre celălalt spre sine, până la nivel divin.
curată iubire...

tare legătura între titlu și plăcinta aia astronomică învârtită ca roata morii...
și, desigur, ultima strofă.

îți mulțumesc pentru trecere și opinie. nu, nu voi scoate primul vers. în ceea ce privește treaba cu lumânările, nu trebuie luat versul ca atare ci doar ce ar putea însemna dincolo de cuvinte.

Ottilia Ardeleanu

plăcut la citit, se simte mirosul proaspăt de cerneală cu care ai "schițat" imaginile și toate "femeile de tuș" frumoase metafore...

mai trec,

Ottilia Ardeleanu

textul tău e de vină. Habar nu aveam până la acesta cum scrii(dar o să aflu). Am redactat o bună parte din comentariu în pagina ta, după care m-am oprit și am luat decizia pe care ai văzut-o. Ideea este că dacă îmi place ceva îmi place și basta, chiar dacă următoarele poeme pe care le vei scrie nu vor mai avea pentru mine, cititorul, aceeași valoare sau niciuna, să presupunem.
Mă rog, ideea scrierii unei poezii-comentariu îmi aparține. Și mă bucur că a ajuns cum trebuie, mă gândeam că ar putea deranja. Noroc că există și opțiunea Delete, cea mai simplă operațiune, de altfel, și care m-ar fi putut scoate din impas.
Dar, mă bucur că impactul a fost acesta. Mă bucur că am putut face o bucurie.
Welcome!

mult acele semne de întrebare pentru că nu sunt puse ca pentru final, ele incită la revenire la începuturi. NIȘTE începuturi! de ce simțim nevoia de întoarcere?! spre iluziile copilăriei, de ce pare totul o minciună?! etc.

și nu pot să nu remarc unități de valoare care pe mine una m-au atins:
"prietenii îmi sunt mai dragi decât jucăriile",
"împreună suntem mai plini decât o cârciumă",
"aceste cuvinte le-am găsit pe jos și nu ne-a fost silă să le ridicăm și să le ducem la gură",
"pur și simplu vom privi cerul ca pe o barieră întredeschisă neînțelegând dacă să trecem sau nu" și nu numai.

nevoia de apropiere este radicală, ea vine din toate părțile - din trecut, din viitor, dinspre toate punctele cardinale ale prezentului, dinlăuntru ca și dinafară.

mă impresionează, de fiecare dată în această pagină, emoția cu care autorul scrie, felul în care atrage la lectură, prin pași siguri, sensibili și metaforici, prin gentilețea cuvântului chiar și atunci când tenta e una licențioasă,

Ottilia Ardeleanu

Alex, că ai găsit toate acele conexiuni și ai dreptate.
da, mai există verbul a crede - credință, și aici nu spun cred ci, sunt sigură.
da, (mai) există păcate, dar fără ele ar mai avea sens rugăciunea?! :)

mulțumesc mult,

Ottilia Ardeleanu

Valentin, mă bucură trecerea pe aici și mulțumesc pentru interpretare și rezonare.

numai bine!

Ottilia Ardeleanu