Ottilia Ardeleanu

ne cheamă la apel nu este obligatoriu dar se uită după noi în timp ce predică despre altfel de oameni ne uităm unii la alții lăsăm capul în jos ca și când rușinea se plimbă mare doamnă prin

te citesc vii de departe din vremuri lăsate moștenire cu aerul unei poveri adunate din tată-n fiu trupul tău țară țară vrem ostași neînarmată umblu desculță părul răsfirat pe umeri de

iei o foaie de hârtie o scuturi de formule o împăturești hexagonal o dată și încă o dată până obții geometria unui năsturel alb în colțuri tragi de primul înspre răsărit tai cu foarfeca

m-aș plimba pe o trajinera înserată viața înaintează un om prăjină împinge fundul apei trece pe sub un braț de flori ochi melancolici amestecați în realitate sombrero iscă o amețeală

norii scriu poeme triste păsări despre trecutul cărora nu știu nimic într-o apă neagră nu poți vedea chipuri doar fumul unei vieți risipite pe gânduri și pe vise o mână de neliniști mă ia pe după

Am rămas aceiași oameni. Neschimbați. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul ușor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul

uneori lumea e o arcă plină cu suflete se depărtează de noi până nu o mai zărim deloc prin ochii mâloși cu irizări din crengi de copaci hoinari irișii peștilor putreziți și luna acoperită de

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun și vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări

ce s-a vrut s-a obținut omul a fost nemulțumit prea l-au ignorat l-au luat la întrebări l-au batjocorit el s-a apărat deloc primitiv mai ales că își dădea dreptate și această dreptate voia să o

călcam pe poezie se ridica un nor de praf și noi aveam semne pe față mai ții tu minte zarzărul din poartă de la țaica stanca îl făcuserăm microfon stăteam pe rând în fața lui și îi recitam

trăiesc într-o inimă de bărbat acolo a fost îngropat până și-a dat la o parte piatra în fiecare zi pe picioare cu buze molatice întorc viața în el uite-mă sunt viu se bucură îl aud

câteodată nu sunt singură îmi dau seama după atâtea piedici atunci încep să le dau la o parte una câte una stinsul stelelor mă simt mai ușoară păsările fac diferența până rămân

n-o să mai știm să vorbim vom trece străin unul pe lângă celălalt capăt al iubirii va fi în aer deconectați ne vom căuta la infinit într-o carte cu destin aruncat la spate sufletul singurul

să vezi lumea ca un cerc, unul care se strânge, pe trupul tău, fără putința de a te mișca. ești nevoit să rămâi în picioare, a simți apăsările. să nu te poți așeza în tine confortabil. să

* vaccin antisingurătate administrare zilnică excluse reacțiile adverse cu o singură excepție a nu se ține la rece * femeia cu picioare lungi o ciconia cu mersul demn prin

în loc să scrii poezie care să fim serioși la ce anume folosește mai bine completezi un formular două cu unul sau mai multe visuri stabilești o rată pe un termen fix pe măsura

stau într-o așteptare intimă și dintr-odată bucuria îmi sare val de ceară călduță mă ciupește de glezne și am senzația aceea dacă n-ar fi acești martori neastâmpărați aș zice că am luat-o

M-am gândit să arunc mobila. Nu-mi mai încap mofturile în ea. Și-apoi, atâția prieteni au făcut schimbări mari în viața lor. Au schimbat mașini, case, ba chiar și parteneri. Eu ce naiba stau? Eu de

a fost odată un bărbat care a crezut că pot face tot ce n-a putut el îmi zâmbea când îi arătam cum se joacă hora o viață prinsă duminica în ie făcea pașii după mine închipuirea fericirii

m-ai pierdut sau nu știu dacă m-ai câștigat vreodată și plouă ca la munte curat de-o vreme nu mă mai cauți nu mă mai citești nu mă mai întrebi cum nu pot fi eu Cartea cea mare să afli

rezonanța asta ne va inversa dorințele iubirea va deveni ură vom trăi în sens invers acelor de ceasornic vom merge pe fundul pământului să dăm de cer copacii vor crește în jos păsările vor cădea

adevărul e că aici sunt poeți și poeți dragostea lor nedefinită cuvintele tocite pe margini întunericul ca o spărtură de orez tristețea unica hârtie la dosar câteva acte așa ca să fie o