Ottilia Ardeleanu

un praf de litere bine dozat inspiră albul amețește nopțile delirante băi comune de stele în care te îneci cu satisfacție convoi halucinogen de idei cu dependență pășești încet

roată de moară se învârtește din mine decupat rotund aerul doare la fiecare smucire devine mai vânăt pe carnea mea se așază oameni bătuți de gânduri mă inspiră din ce în ce mai

după ce a vizitat prăpăditul de apartament de câteva ori în ziua aceea insistând asupra îmbinării lucrurilor tubulare cu înveliș asupra cotiturilor și trecerilor pe la colțuri s-a făcut

e ora cinci și coletul cu cărți încă nu a sosit în curând se va lăsa noaptea ca marele zid chinezesc între noi nu a fost nicicând așa de întuneric plumbii de la capete mă lovesc direct în

aceleași inele aurul pe dinăuntru o mină fericită de concentrație aceleași mâini poate mai uscate în gingășia lor apar deasupra hârtei ca un cer scris la indigo acorduri semnături într-un

doar păsările mi-au mai rămas din tabloul acesta faleza s-a cufundat în apus iar apusul în mare rama prinde rugina unui remorcher întâmplat să conducă soarele pe ultimul drum al

pentru neaşteptatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îţi rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai şi mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

ne cheamă la apel nu este obligatoriu dar se uită după noi în timp ce predică despre altfel de oameni ne uităm unii la alții lăsăm capul în jos ca și când rușinea se plimbă mare doamnă prin

te citesc vii de departe din vremuri lăsate moștenire cu aerul unei poveri adunate din tată-n fiu trupul tău țară țară vrem ostași neînarmată umblu desculță părul răsfirat pe umeri de

iei o foaie de hârtie o scuturi de formule o împăturești hexagonal o dată și încă o dată până obții geometria unui năsturel alb în colțuri tragi de primul înspre răsărit tai cu foarfeca

m-aș plimba pe o trajinera înserată viața înaintează un om prăjină împinge fundul apei trece pe sub un braț de flori ochi melancolici amestecați în realitate sombrero iscă o amețeală

norii scriu poeme triste păsări despre trecutul cărora nu știu nimic într-o apă neagră nu poți vedea chipuri doar fumul unei vieți risipite pe gânduri și pe vise o mână de neliniști mă ia pe după

Am rămas aceiași oameni. Neschimbați. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul ușor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul

uneori lumea e o arcă plină cu suflete se depărtează de noi până nu o mai zărim deloc prin ochii mâloși cu irizări din crengi de copaci hoinari irișii peștilor putreziți și luna acoperită de

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun și vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări

ce s-a vrut s-a obținut omul a fost nemulțumit prea l-au ignorat l-au luat la întrebări l-au batjocorit el s-a apărat deloc primitiv mai ales că își dădea dreptate și această dreptate voia să o

călcam pe poezie se ridica un nor de praf și noi aveam semne pe față mai ții tu minte zarzărul din poartă de la țaica stanca îl făcuserăm microfon stăteam pe rând în fața lui și îi recitam

trăiesc într-o inimă de bărbat acolo a fost îngropat până și-a dat la o parte piatra în fiecare zi pe picioare cu buze molatice întorc viața în el uite-mă sunt viu se bucură îl aud

câteodată nu sunt singură îmi dau seama după atâtea piedici atunci încep să le dau la o parte una câte una stinsul stelelor mă simt mai ușoară păsările fac diferența până rămân

n-o să mai știm să vorbim vom trece străin unul pe lângă celălalt capăt al iubirii va fi în aer deconectați ne vom căuta la infinit într-o carte cu destin aruncat la spate sufletul singurul

să vezi lumea ca un cerc, unul care se strânge, pe trupul tău, fără putința de a te mișca. ești nevoit să rămâi în picioare, a simți apăsările. să nu te poți așeza în tine confortabil. să