Ottilia Ardeleanu

eu am dreptul să rabd la ieșirile dumnealui să plătesc cu sufletul impozitul pe noroc singurătate lipsuri soluția de desfundat nemulțumiri să am contribuții în folosul societății scriu

iubitule dragostea e cea mai bună casă cu mansardă de stele (stai să-ți fac o poză cu fericirea foarte aproape de obrazul tău) rămâi așa cu viața dată pe silent și inima chillout

se zice că muzele vin pe ascuns și dau cu banul pe mine m-au nimerit de multe ori una mai frumoasă decât alta când să le mulțumesc dispăreau precum cozile cometelor rămâneam contemplând

rece metalifer coasta de aer iodat norii îmbrânziți pe sticlă luna cu solzi îmbracată maritim tăcerea șuierătoare sirenă care-și caută de lucru teama energetică acționată din camera

când vine vine și gata așterni totul deodată în palmă paralel cu linia vieții pe șervețelul cu care ți-ai șters nasul pe ziarul pătat de cafea pe telefonul pus pe silent chiar și pe dosul

nefericirea vine ca marea la minus 20 și cerul submarin aerodinamic prin haine prin piele până la os barometric sufletul scade cu o indiferență sub linia cardinală are ușor frânt privirii

nicu e cu mama felix scrie alina se amuză face pe învățătoarea așa simte ea când vine de la grădiniță copiii se joacă fac teme ascultă povești "pește pește cumpărătește" discul merge ei

cândva fericirea mea era o casă albă și veselă parcă toți prietenii mei stăteau frunte lângă frunte mă priveau cu ochii ăia mari în care se oglindea cerul și-mi zâmbeau cu gurile până la

lipesc frunze îmi fac toamna mea din tot ce pică din cer unele ploi încearcă să schimbe timpul farul aruncă lumini discrete abia lunecă norii pe câte un val îndrăzneț mi-a picat în mână

în afara sufletului sau deodată cu el cum ai deschis fereastra se simte durere în oasele astea care peste un timp nu se va mai ști ale cui sunt fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp și

altfel nu le-ar mai sta gușile bine nu ar mai avea forța să ne râdă în nas să ne calce tacticos cu bocancii de piele de șarpe să scuipe obrajii noștri livizi cum e luna la echinocțiu trebuie

o grămadă de bănuți aurii se topește într-un cazan albastru lucrurile devin alunecoase săruturi lungi păsări sub propriile evantaie voințele oamenilor se înmoaie lent poezia curge

să-i spun despre pandemia de poezie despre cum a pătruns virusul pe mulți cum zac acum prin spitalele albe ale hârtiei tratați cu litere imune și semne de întrebare serologice cum se scutură

nu vreau să-mi amintesc acele dimineți în care cântă cocoșii destăinuirile lor despre lașitate se răspândesc precum o aură deasupra celor ce suntem când întindem brațele și sărim pe

două mii douăzeci și trei de gânduri să te răsfețe pe mii de fețe de lumină și boare dinspre mare un pescăruș din raze de soare decupează în aer o urare cu o inimă mare pe-o bucată de

sunt ca să completez o nefericire privesc de la etaj cum se zbate viața în ritmul schimbării unei roți calibrarea e uzuală fâșâi câteva sentimente în ritm de rock nu știu de ce mă gândesc la

când m-am uitat la biserica de peste drum o cruce aprinsă a căzut din nori și s-a înfipt în clopotniță stingându-se în țeasta pământului eu îmi puneam un ac la pălărie am țipat oglinda și-a

moartea al o mie unulea anotimp îți va povesti în fiecare seară câte ceva frumos ceva de care va începe să-ți pese vei afla multă iubire spațiul ei va fi de factură julesverniană fascinația se

am primit mai multe flori decât o parcare cu mașini aproape că nu am pe unde să mai calc îmbătată de miresme simplu cred că e iubire din toate colțurile unul e ciobit rău

nimic nu poate fi mai rău decât atunci când oamenii vor fi ținuți în cuștile lor cândva numite case asta pentru a deosebi o casă de adversarele ei la nivel înalt cu gratii să nu intre hoțul de