Nonciu Dragoş

NE SIMÞIM BINE! Ascunse sunt căile Domnului cu tot ce cuprind ele

Și ropot de cai se ascund în zare De praful cel alb crescut în vânt Mai scumpă e viața de boare Mai bun e firavul mormânt Reacție bună aruncă în voie Mai multă speranță să mulgă Mărită-ți e

De ce mă ningi tu lume În apoteoza de necaz De ce îmi faci doar glume În scoaba bină de extaz Sunt suflet viu în siofal Acerb în blum spre arcedat Vai săraca formă de cedal Ascultă lira

EMOÞIA Emoția este de fapt cea care ne cumpără de fapt pe noi și nu noi pe ea. Ne cucerește tot trupul până la ultima fibră, dar o accptăm. Da

Se-nțelege că sunt tare greu de înțeles firește. Să iau taurul de coarne, și s-alerg cu el nebunul, ca speriat de ditai’ tunul. Cum se face că-I fumoasă, doamna cea de mare clasă, stă

E loc destul pe ambele sensuri Să circulăm în răspăr. Să cumpărăm bilete la transuri, Mulțumiți de floarea din păr. Ce-i vrajba că aur se-aruncă, Pe fereastra vieții rămasă, Mai crud

MATERIA CENUȘIE Nebănuitor de comod se așează pe scaunul său, adulmecând cu nările larg deschise calea. Nu este decât un mijloc de cuplare

Vai tu crai de modă veche, Ai fasonul unui prinț sleit, Scoate vorbe cu pereche, Din clasorul tău iubit. Scumpe doamne plictisite, Stau s-asculte-un mizantrop. Nu au clasă nerv, sunt

Se întâmplă câteodată, Să nu ai recul la pușcă. Iarba nu ia foc pe dată, Vorbe slute nu te-ncurcă. Ești doar tu dintâi-ași dată, Dar nu ști pe cin’ să bată, Ciomagul neștiutor pe dată,

Freamăt de pădure e viața iubită, Tăcere aruncă miracolele lumii Serbede vorbe se-ascund lamentabil, În cușca cu lei prețioși, dar valabili. Ce scurmă cu gheara, prin cenușa hâtră? Ce face

din noianul de-ntrebări se ridică numai una să-mi spună că te iubesc limbă ce te beljelesc fel și chip minunea mea fac recurs la viața ta fapte mici se scurg în zare pe la colțuri mici apar

O NOUÃ ZI Soarele încă mai răsare pe cer, mica nebunie începe. Lumini multicolore învăluie valea, pământul roșu în mișcare, parcă se trezește la

Vezi lumina, dar asta nu înseamnă că poți ajunge la ea. Toată viața artist, dar fără scenă.

S-arunci pe drum iubirea, păcat de mare pradă. Se tranșează zeirea, pe șubreda-mi miridă. Pura slaba mea uimire, cîntă acum la gardu-mi și se urcă-n dar s-aducă-n fire minunea cea

O romanță e iubirea scoicilor de mare, sparge valurile valma capu-mi rupe și mi-l mută către tine draga-mi floare, ah, aș sparge globu-n două doar pe ape. Tu te uită scumpă mică anemonă

Și-atunci pe fluturi, eu… i-am pedepsit! Că nu mai mor și-mi stau în cap așa, Căci da, înnaripata mică, mă ridică… Mă coboară sau mă rog… a cât-a oară, În corsete albe, strânse, mă îmbracă. Nu

Leagănă frumoasă doamnă, Pe bujorii ce-ai crescut, Nu privi afar’ că-i toamnă, Sângele ce curge e tot lut. Mlădioasă voce-n-cântă, Surle grave par s-adoarmă, Toba nu mai sună-i spartă Și

Moartea cerbului bătrân, Urme-adânci îmi lasă; Cu miros de mosc și fân, Lumea lui se-îngroapă. Reazămă păduri mărețe Cu-ale crângurilor toate Încruntând fricoase fețe, Ale martorilor