Nonciu Dragoş

Se pare că mi-e bine papara să înghit, Să cânt pe la ferestre iubiri pierdute, Din noul val ce niciodată nu l-am știut, Purtatele cărări mi-au dat să am dreptate. O! Vai știutele perdele ce la

Secretul meu pe care l-am păstrat, Cu-atâta chin m-a pedepsit amarul. Pe mulți i-am dus cu zăhărelul la mezat, S-asculte povești legate cu dușmanul. O pacoste ca un perete în loc m-a

Las-o crape; strâmbă, chioară! Pentru-a nu știu cât-a oară Stă și… așteaptă făr’ s-o doară, Pe stăpâna-i fandosită soră! Da, că i-am dat, belele, toate! Și cele bune… și pe rele mai ales, Să

Sufăr, am fost prins și pedepsit, De cel ce-a fost și este mai hoț, Căci plumbuit, acuma-s neochit, De vasele ce-n larguri se preumblă fără soț. La puricat de-s luat m-absolv pe dat, De ce să

s-ascunzi pădurea după colț pentru că fecioria ți-a luat da-n schimb iubirii parte ți-a făcut sădindo-n codru des din suflet pe marea-ți inimă-a-deschis la multe porți prin dânsa s-ajungi

Eram la mare depărtare de zborul simplu nepătat, Am pus viața la picioare și am plecat atât de simplu. De ce noroiul să-l arunc pe fața cea curată?! Fără să șterg măcar, oglinda ce mi l-a

Priceput, m-am suit în mare grabă, Pe șaua calului meu, să aduc viața. Am tot căutat-o în zadar, a fost dată la tarabă, Ce mai contează ce și cui; când nu-i decât o simplă ață! Atunci m-am pus

E regulă să-mi scri de fiecare dată, Despre copilul jucăuș cel din tine, Să rupi cămașa largă cea topită, Fluturând corpul cu trăsături fine. E o poveste depășită și nu o mușc, Acum eu cred în

S-acopăr cu un cearșaf de-acuma! Nu vreau să se știe că sunt aici, Din propria mea mândrie și minciuna, Mă lase să sucomb în liniște și bici. Părtașă viața cea scârboasă, mi-a luat! Și-apoi

Sădite plante pribegite peste lumi, De ce nu înfloriți în al meu ghiveci, Să cânt, slăvesc, biata natură-a-vremii, Sculatelor porunci ce-aleargă după teci. Mai bun ca floarea ce-o-nmugurii oi

Atunci se înclină și-mi cere iertate, Cu capul plecat în fața-mi borborosind. Mă simt dintr-o dată cu mult mai mare, Cânt bucuria celui ce a învins plătind. În pieptu-mi inima îmi spune

la final de zi m-am prefăcut ce rost avea să mai profit de vechea mea credință din trecut pe o șosea ce-am fost iubit așa c-am pus de-ndată semaforul s-arate toate ușile pe interzis ce mai

Formidabil a fost când ți-am cântat, Frumoase versuri la a ta fereastră, Nimeni cu ghivece-n cap n-a aruncat, Teribile vorbe și împuțita apă din glastră. Chiar și eu, cel chinuit m-am

căci tu ești floarea ce a răsărit cu-atâta grea emfază mi-a dat totuna de gândit în zile reci de groază de ce să dai prescuri la morți când eu sunt mort deja și când viața printre

Din largul mării ți-am trimis, Întâiul meu albastru-nchis. Am zis să fie cântărit de vis, M-am simțit cu-adevărat deschis. De multe ori cântate seri vor fi, La noi poiana verde va muri, De

De ce când alinare ne-am găsit în negre vorbe, Tu nu ai dat nimic la schimb, sorbind pe rău. Călătorind și mai departe pe cărări oarbe, Ne-am strâns de mâini nesocotind pe negrul hău. Prin

Fără să dau nimic la schimb, Am pus de-o viață bună, Să am de toate să sucomb, Pe coarde vesele de strună. Mirat în fiecare dimineață, De ziua bună să profit, Să nu fiu pus pe biată

Vama a trebuit să fie plătită Din zori și până-n noapte ne-ncetat, Căci am lăsat pe toți să treacă-n poartă Și mulțumiți vor fi de visul cumpătat. Doar flori și vin; femei frumoase, Așa cum

De la balcon întâia oară ți-am ascultat, Primele acorduri din opera cântată la pian. Trupul mlădios pe muzică-ți plângea udat, Vibrații noi de-acuma pe mine mă-ncercau în van. Pe fluturii ce

poezia ca o femeie în ritmuri de muzică se dezbracă anevoie volupoasele forme-ncurcă ochi calici caută totul se vrea citit ca pe o simplă hartă ce duce-n extaz negreșit turbat tabloul

Dumnezeu doar morți ne bucură, C-am mestecat cu mâna bune, rele, Că am iubit sau chiar lovit cu ură, Zile zglobii fețe pline de belele. Supuși am zugrăvit zile senine, Nici cele-urâte nu le-am

El o strigă, ea zâmbește! Are presimțirea crasă că-i în plasă! Căci deja o vede prinsă ca un clește, În ale lui brațe de iubire dusă. Mormăind și duduind ca locomotiva, Ea, acceptă-acum

Și mori de vânt se clatină în zare, Cu scârțâitul lemnăros a jale Își plânge vântul din azur, Că nu-i împinge pale-n frâu. Mai calm o prinde-n vrajă, Șoptita adiere în amiază, Mângâietoare și

La blocul de piatră urșii casă și-au tras, Pricepuți prind la ață peștii cei grași. Pescăriță marmota plânge ușor ‘nadins, Porția ei va rămâne doar morcovii rași. Urșii sunt veseli și chefuiesc