Nonciu Dragoş

Sub șopronul de la casă, A-nceput să plouă. Nici măcar că-mi pasă, Am luat cuibul cu ouă. Pitulicea stă posacă Și se uită pe fereastră, Nu mai vrea alt cuib să facă, Pentru cel ce-i pus pe

Cer să mi se dea pistol! Să-mi iau… ce-a mai rămas… Din tot ce a fost luat cu valul Și dat deșertăciunii pas cu pas. Migdalii ce-or înflorii de-acum, M-or jelui că nu-i mai văd. Dușmani vor

Încerc să zbor, dar n-am aripi. Atunci m-am dus și închinat Să-mi crească, câțiva stropi, De-acei ce-ți fac tot ce-ai visat. Plecat primit-am tot ce am cerut, Ba chiar mai mult de-atât, Dar

S-arăt pe șubredele zile Cu degetul aș vrea Să mi se dea iertare-n rele Pe zilele de după perdea. Tot ce-am văzut în taină Să fiu iertat mieros Ca am ținut ca într-o haină Secretul rânced

Vă rog îndată m-ascultați, Onor eu m-am decis să dau, Acelor ce mă vorbesc pitiți Că sunt cuminți… curaj nu au. Pe unii, mai victorioși, fățoși, Chiar măna să le strâng că îi cunosc, Deși

Pe jumătatea mea de fier, Am pus-o la păstrare, Să mă cinstească eu prefer Cu tot ce-i ea în arătare. Nu, nu-i nici măcar mister Să calci în noapte vreascuri, Trosnind te cheamă și îți

Spirala s-a oprit de-ndată Și n-am putut să urc defel Pe scara ruptă devastată, Eram în lupta de oțel. Nu-nțelegem de ce să urc Este nevoie tot de cerc. Þinându-mă de stâlp

Cinstite vorbe eu vă cer, Acum și-n fiecare noapte Să mă vegheați din eter, Prin mici frumoase șoapte. Doar ceainicul să sune În lipsa voastră minunate, Cafeaua așteptând în dune, Fiebinți

Șoapte acre fug în boală Și mă lasă de mă jelui Pe-un butoi de smoală, Făr’ să am cui să îi spui. Doar matroana e cuminte, Þigaretu-i arde în tors fir Și o rog să mă accepte, Ea-mi ia banii

Doar pe gură și obraz, Lung aș vrea să te sărut, Cumpăr luntrea de topaz, Șoapte dulci urmărite de trecut. Peste râu să mi te-aduc, Treci în viața mea de vis, Ieși afar’ de sub papuc, Eu să

Pe urmele din zăpadă, O greblă am tras Să trezesc la sfadă, Frumosul ce a rămas. Am dat lumii veste Că sunt, că exist. Să-mi dea mare zestre, Pe bunul meu gust. Mai marii soli, Pace nu

Ce jalnică-i lumea, Când fuge prostește, Albastră e zarea, Focul în vatră trosnește. Băiatul cu arma, Mă prinde-n vizor, Îmi dă sforii iama, Seacă al vieții izvor. Nu-i șansă mai bună

Pe urmele din piatră, Pe care am călcat, Am vrut să las în urmă, Am vrut să fiu curtat. Pe robii cei mai mulți, Pe frații falnici iubitori, Am pus mâner la suliți, Am pus în lupte

Mă vait ca un copil, Că nu-mi ajunge, La inimă să pun cu stil, Mai mult bine ce o unge. Nu pot să răspund, Prezent la supărare Și nici să mă ascund, În fața roșind disperare. Crezare-aș

Iată acuma vreau să plec, Vedea-voi marea de oameni Ce-mi bat cu gura și petrec, Fapte frumoase, rele vor pieri. Să-i iau pe după umeri Și de băut să dau, Pe fleanca lor să numeri, Cât de

Pământul este gata, De veste ca să-mi dea, S-ascund lumina, plata, Plăceri ce vin din lumea mea. Mă bat cu lauri ca smintit, Să pot deșira mai mult, Din ghemul dat la sorocit, Voci dragi la

Ce repede se bagă Piticul să mă bată, Mai jos frumoasa doamnă mă trage Nerușinată-ncet de mână să las totul baltă Râde-n chemare spre orizonturi large. Piticul, un funcționar haios ce stă pe

Sub coșul de răchită, Un plic ți-am pus. Tu n-ai venit iubită, Să vezi câte ți-am scris. Pe malul apei curgătoare, Mă macin gânditor, La un copil și-o floare, Crescută în

Muncă multă viață scurtă.

Să iubești tot ce-a fost zbor. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat iubirea și pace să o pot vedea.

Cu ce m-aș simții eu în al nou-lea cer, Dumneta îl ai și tot nu ești în el! Așa că fricoase ‘noată-n continuare în mister, Char dacă dormi în blana ta de miel. Pierdut vei fi întotdeauna pe

De Crăciun, tu moș bătrân cu barba albă, Să nu mă lași să stau în frig s-aștept cadouri, Din visele ce le-am avut copil fiind în grabă, Uitând că tu exiști pe lume printre ghețuri. Cu toate că