Nincu Mircea

Port la subsioară, ca pe o geană-n sprânceană, Un cal înhămat la ultima mare prigoană. Ochii lui deschiși, ca niște orizonturi sclipesc. Dinți albi, gură frumoasă într-un zâmbet regesc. Alerg,

Refuz toate părțile ce se numesc feminine! Mă alcătuiesc din ficat, rinichi, ochi, umeri, Plămâni, sânge, ginere și prieten. Prefer să fiu primul pahar de vin Rupt, îmbucățit, fărâmițat,

Eu cuminec morții în cimitire. Le dărui apă sfințită și dor de fire. Pentru ei fac rugăciuni curate-n altar Și putrezesc cu ei. Le sunt egal. Eu aprind cădelnița în sâmbătă Și dărui rugăciuni cu

Am construit un fir de iarbă. După ce soarele și-a apăsat Raza în carne spre a se sinucide Am înțeles noblețea acestui turn Din pietre verzi proporționate. Cu sânge de fier topit se

Uneori, sufletul meu se îmbolnăvește de fantasmagorie, Ca ramul primăverii de bumbi și frunze. Nisip în care a scris degetul lui Isus. Pietre amestecate în gura lui Pitagora. Socrate otrăvind

Mă duc și mă duc ca frunza de nuc. La poartă stăpânii așteptă. Și ca un năuc eu spun că mă duc Din lumea aceasta-n cealaltă. Și iar m-aș duce și tot așa, Însă ceva mă sugrumă, Mă strânge de

Cu șase ochi putea privi mai mult Decât tot cerul înstelat peste pământ. Purta-n sprâncene distanțele firești, Și timpul cu-ale sale vise netrupești. Era un paznic vrednic de stăpân. Câine la

Eu sunt omul cu fluturi negri. Ziua îmi zbat ferestrele Și noaptea dorm tâmplele. Eu sunt omul cu cai albaștri. Ziua îmi pieptăn coamele Și noaptea alerg sângele. Eu sunt omul cu drumuri

Vara dezlipeam asfaltul din talpă Și levănțică mov culegeam. O uscam în haina groasă și albă A iernii ce neștiind o purtam. Frumoasele depărtări ne uneau În biserici bolnave de timp. Ne

Mă încânt și mă bucur că cel mai mult îmi place tăcerea. Aceea ce se preumblă printre ere, galaxii, constelații. O doresc, o caut între clipele, zilele, anii ce mi se trec, Ca pe cea

Nu îți dărui pasul meu. Este greu și este lung. Poate numai Dumnezeu Să îl ducă în amurg. Nu îți dărui vorba mea. Este aspră și pustie. Are colțuri ca o stea. Are ură și furie. Nu îți

Elocomerul este o ființă suavă Ce nu se poate privi în oglindă. Poartă la gât învelită o stradă, Și însemnează comete în tindă. Elocomerul trăiește din imaginație. Pasăre ciugulind firimituri

Moise a urcat până în cer. Sprijinea muntele să nu cadă nici Domnul, nici el. Crea pământul din oseminte roase de câini, în drum risipite. Moise purta vorbirea ca pe o hlamidă Liberă în vânt.

Este cel mai urât dintre inorogi! Se privește fix în oglindă. Poartă barbă scurtă încât I se văd ochii albaștri. Bea zeama viței de vie Din rădăcina toamnei. Și lăsă să îi rodească Poala

Sta îngerul fix, ca o glastră plină de flori în fereastră. Când intra în Rai rostea rugăciunea începutului de patimă. De aceea, uneori, încerca să înoate prin alba pagină. Să se ascundă voia. Urmă

Noi nu purtăm nume de poeți. Poate de pahare de vin. Tu ai fi din cristal fin cu picior Vibrând sonor când plimbi Degetul arătător Peste secunda ce moare degustată În sărutul ușor. În

Mă bântuiau câinii pământului la fiece pas. În poartă încurcam cheile și yalele. La Cazane fierbeau apele Dunării la rece. Am inundat insula Ada-Kaleh, nu Alcatraz. Pantalonii negri,

Sâmbăta fac parte din apă. Picioarele îmi sunt aripi ce-noată Fără să vadă pe unde calcă. Duminica fac parte din cer. Slujesc liturghia îngerului efemer Și zbor liber ca puiul de

Albastru. Sfânt albastru și infinit Este cerul. Îl ridic în cruci de granit. Bat cu daltă de flamură Într-o bucată de marmură. Plin de mâini și picioare Mă înalț peste pământuri și mare Și

Stau îngerii la mine în sprânceană, Ca ciorile în pomii de pe Jiu. Și croncăne în fiecare seară Din ramul plopilori pustiu. În stolul lor îmi văd dorința Înfiripându-se în ziua ce se