Nincu Mircea

Nu-mi povesti cum mor petalele mărului înflorit! De prea multe ori sub ele am adormit! Îngerii mi-au căutat fără să mă fi înșelat Simțirile inimii și m-au electrificat. Nu-mi povesti cum furam

Uit câte stele cad seara în noapte! Cenușa lor se pierde în pleoape, Și nu m-ajută să mi le amintesc. Când luna e plină și deschisă-n ferestre Razele-i prin frunze de nuci îmi lumină Risipind

Am cumpărat fier beton, cărămizi, var, ciment Și am construit pereți între care am învățat Te slăvesc, Să Te cânt, să Te rog, să Te chem, Fiindcă știam că Te căutam La întâmplare. Toată

Dumnezeu îmi ceruse apă să bea! Îmi pare însă că, de fapt, În sufletu-I cererea Altceva are. L-am întâlnit pentru prima oară Lângă fântână. Sta obosit. Atunci mi-a vorbit. Purta

Risipă de stele pe cerul ochilor noaptea-mi întinde. Luna deschide plămâni în ferestre și se înalță. Fluturii serilor cu lumina lor vor să se-mbete Sinilii căzând gândului tău de faianță. Caut

Sunt un purece ahtiat după dulceața de poezie. Când nu mai pot în nici un fel versuri a scrie Mă revolt și cu poftă mușc adânc din poeți. Apoi, sătul, mă ascund în carpeta de pe pereți. Voi mă

Zece flori înmiresmate Cu petalele pe-o parte Ofilite stau să cadă Din ghiveciuri jos, în stradă. Și treceau la promenadă Zece tineri în paradă În costume-mperecheate Strânși la mijloc, lați

A merge pe jos nu este ușor! Mai simplu e a merge pe ape! Nici a dormi nu este ușor, fiindcă atunci vin să te bântuie toate Gândurile inimii și ale sufletului, care nu pot să te îngroape. A

Vara ne dezlipeam asfaltul din talpă Spre a păși și levănțică mov culegeam. O uscam pentru a păstra haina albă Și sufletul iernii ce cu noi o purtam. Frumoasele depărtări ne uneau. Triste

Sunt clapa pianului care nu interpretează nimic În nici o arie de nimeni compusă și imaginată. Fildeșul din care am fost conceput mă apasă Sub greutatea lui stau liniștit Scaun la a tăcerilor

Elocomerul este o ființă suavă, Care nu se poate privi în oglindă. Poartă la gât învelită o stradă, Și însemnează comete în tindă. Elocomerul trăiește din imaginație. Pasăre ciugulind din

Noi nu purtăm nume de poeți. Poate de pahare de vin. Tu ai fi din cristal fin cu picior Vibrând sonor când plimbi Degetul arătător Peste secunda ce moare degustată În sărutul ușor. În

Păcatul este ceva moștenit. Altfel, nu există nici motiv pentru care Dumnezeu să fi creat lumea. Tot ceea ce face este un joc, În care încearcă să împartă Lucrurile personale La

eu trăiesc un milion de ani. în primii cinci sute învăț să iubesc. pun capul pe pernă și gândesc: cum ar fi să fie cerul nopții, purtând stele în haine. sau rădăcină sfredelind, căutând în

În altar, la clipa prefacerii, coboară de pe pereți sfinții la împărtășire. Slujba sfântă îi ține împietriți în culori cu ochii ațintiți în nemurire. Îi simt cum urmăresc, cum așteaptă fiecare

Stau îngerii la mine în sprânceană, Ca ciorile în pomii de pe Jiu. Și croncăne în fiecare seară Prin plopi bătrâni a lor pustiu. În stolul lor îmi văd dorința. Înfiripându-se încet se

Marlena era o fată frumoasă pe când eu eram copil. Era mai copil decât mine, chiar dacă era mai blondă și mai înaltă. Cu privirea cucerea numai bărbații. Pentru noi, copiii, sânii ei erau moi și

Copilul se juca cu timpul. Îl întorcea când se termina. Nu părea că o ia de la capăt, Ci îl lăsa să se prelingă Dintr-o parte în alta, Dintr-o lume în alta, Dintr-o celulă în alta… Parcă

Pe strada cu case albe, pavată cu pietre trec. Ferestre se deschid în petale și culori carnivore. Așteaptă după perdele reptile cu aer secret. Umbre se-ntind învelind pretutindeni

Picioarele îmi înverzesc a primăvară. Mă dor. Prin piele fire crude îmi răsar întâia oară. Mă umplu prima dată cu același decor Și mă obsedează durerea soarelui ca o povară. Strig dintr-o

Mi se umple gura cu nisip din lumea cealaltă. Când beau din sânge, pântecele Mâncând carnea Ta crește, Devenind un imens lac De acumulare. Cad comete arzând cerul nopții Și cuprind în

Trebuie să te zbați pentru orice. Ca să împlinești ceva, trebuie să pierzi Timp din viața ta. Eu mă zbat pentru gunoiul care se strânge Peste săptămână în biserică. Marțea trec gunoierii care

Fiule, Îți voi spune cum în curând, După ce ultima stea va fi căzut, Pașii tăi îi vei dezlipi din ai mei Și din drumul strămoșilor tăi. Fiule, Pasul meu e ca al tău. Calcă încet. Lasă urmă

Ceasul meu doarme. Îmi ascunde timpul și nu-l mai împarte. Stă plin de nimic în perete, risipit între cifre, distanțe și moarte. Refuză să îmi spună cât mai am până mâine sau până departe. Știe