Nincu Mircea

Omul frumos zidește pentru că vede frumos, iar frumosul există pentru că își descoperă sinele în propriul chip după cum lumina se vede în întuneric din raza tăceri pe care o adâncește în

Despre cunoaștere Motto „Nu mă interesează dacă ceea ce ai văzut ți-a făcut plăcere; îmi este destul să știu că acela este adevărul. Știința nu se îngrijește să placă sau să displacă. Ea este

Uimiți de timpul care curge în afara lor îngerii se înalță peste pământuri. Din dimineți lipsite de ochi, desenează amiezi și înserări ca forme de gânduri. Și sub cerul adânc le

Rog rotund cuvântul să mă înconjure, Să mă cuprindă în tușă ca o urmă De sânge închegat. În literele sale să îmi regăsesc visând Ființa ce mă poartă-n neființă Ca pe umbra luminii. Și-aștept

Unde să exist, fiindcă a fi necesită un punct? Să fie punctul începutul ființei sau punctul ființa întrebării?... Azi, încep din clipa zilei ce se trezește în mine pentru a hotărî sfârșitul

Să dezlegi cuvintele ca și cum din mina creionului ai desena lumea și totuși să poți privi în centrul stelei, înseamnă să poți bea sânge de lumină din rana în care orizontul se îndoiește spre a

Roiesc din mine ca o floare A cărei zare încă nu a înflorit. Și-n bumb parfumul din uitare Îl risipesc din nesfârșit. Din gândul care mă visează În visul pe care l-am gândit Șterg rostuiri

Te rog, azi când Te naști din nou În carnea mea, în viața mea, în gândul meu, Să mi Te dăruiești la fel ca înainte, Hristoase, plin de cer și de cuvinte! Durerea orizontului din care Mă

Chipul meu pe care mi-l port în privire Mi-a îmbătrânit asemenea vederii. Altădată îl observam de departe. Era o stea care îmi strălucea De după lumina altei stele. Acum aștept, ca un soare

Chip tânăr privirea Se oprește în gând Ca primul orizont Din răsărit. De acolo se deșiră întregului pământ Fardând genele, rujând buzele, Pudrând obrajii, conturând ochii Cu margini de

Nici unul dintre visele pe care le-am visat, oricât ar fi fost de profund somnul în care mi s-au ivit, nu m-au purtat dincolo de mine. Acolo, în vise, din tot ceea ce știam despre lume: lumini,

Trebuie foarte bine precizat faptul că mereu există, pe de o parte, numai un răsărit, o naștere, un nume, și, pe de altă parte, mereu mai multe orizonturi, muriri și rostiri despre ceea ce suntem,

Ne legăm de orizont prin spațiu și timp. Pretindem că suntem noi prin nume Și pentru că ne-am născut undeva. Dar dacă am fi devenit ruina unei cetăți Ruginite, sfărâmate, uitată, care Și-a

Privindu-mi chipul în oglindă Îmi văd asemănarea. Dar nu sunt eu, ci imaginea mea Asemănătoare mie și fără ființă. De câte ori îmi văd chipul În oglindă mă simt un străin Ce poartă

Azi, m-am întâlnit întâia dată cu bătrânul din mine. Sta ferecat într-o umbră. Îl priveam ochii. Tăcea. Mi-aș fi dorit să îmi semene. Zvelt. Vânjos. Pe chip îi împietriseră albe, înalte

Din ce pământ s-a născut focul? Prin care rădăcini își crește În mine ființa lui de aur? Îl simt cum îmi doarme sub cenușă Mocnind așteaptă să-și aprindă necuprinsul. Trupul său miroase a

Din zarea cupei tale îmi dăruiesc ființei Cu doar o-înghițitură un răsărit de soare. În pântec tăcerea îmi frământă lumina. În ochii tăi stelele răsar Din cioburi de globuri