Nincu Mircea

Cu cât este mai târziu În întuneric calc cu fiecare pas Care din mine mă golește Spre propria golire. Pe același scaun din care mă ridic Revin și mă așez. În alt fel. Ca un pahar cu vin în

Cea mai mare teamă este aceea de a ucide Nesfârșirea luminii ce orizontalizează Ființa care înalță sinelui reveniri Din depărtări lumini risipind. Gura cu care înfruptă din plăcere

M-am scufundat în gânduri nenumărate Și m-am lăsat dus de ele ca pe apa din izvor, Ca parfumul din floare și ca adâncul din gol. Din risipa lor am luat clipe de învățătură. Apoi m-am ridicat

Aud când mă aplec în efemer Izvoare ce curg prin mine Înspre altundeva. Ca printr-un gând umbra unei paseri Care migrează spre orizonturi Pe care le poartă în carne. Zgomotul lor infernal

Bărbatul o să îl fac din pământ. O să pun în el întâiul meu cuvânt Spre a fi puternic, visător și a putea jertfi. Mâna lui va putea sparge, zidi, împărți Desăvârși, înălța, pluti, atinge, zdrobi,

În căutarea devenirii permanente Prin lume din goliri de sine risipindu-mă Te caut în fiecare pas pe care-l calc Spre a mă împrăștia în orizont. Și-mi scutur praful de pe haine Precum șarpele

Nu îmi tăiați copacii a căror rădăcini Mi se întind pe sub pământ din lumini! Fără ei nu îmi mai crește prin timp Uitarea și în pământ risipirea. Nu îmi tăiați copacii! Nesfârșirile lor Sunt

În Capernaum așteptam. Animale și paseri imaginare Răsăreau din umbre în orizont. Fără mâini, picioare și aripi împovărat cu suflet pământul din cer privea în propriul adânc. În

Trăiesc învăluindu-mă din infinit. Orizont pe care nu îl pot cuprinde. Sunt acum la fel cum am fost ieri. Același mâine nu voi mai fi. Din constelații mă rostogolesc priviri de călători ce

În fiecare Adam izgonit există câte un răzvrătit. Cineva care se dezice de toate. Asemenea luminii care prin raze Lumină fiecărui ochi în parte. Și cum apele aceluiași izvor, se lasă duse

Despică-mi aripile din spate Ca frunzele din ram în toamnă, Ca fluturii din primăvară, Ca malurile dintr-un val. Și-mi lasă să îmi duc ca cioturi În carne a lor rădăcini Pentru atunci când

Cea mai mare temă este aceea de a ucide. Nesfârșirea luminii care orizontalizează Ființa care înalță din sine revenirea Din orizontul luminii nesfârșește. Gura cu care își înfruptă din

Timpul, ca o oglindă, îmi măsoară distanța dintre ultima și cea mai din urmă imagine adăugând ființă neființei în care sunt, reflectând din ochii ce-i oglindește infinit în orizontul ce ascunde

Rostogolind un bulgăre da sare Îmi caut carne spre a o pune la păstrare Pentru când vor veni acele vremuri grele În care să am mâncare cât noaptea are stele. Cu mii de turme și hambare pline,