Nincu Mircea

Ucide-mi întunericul spre a lăsa lumina să trăiască! Ucide-mi ceea ce trăiesc spre a rămâne fericit! Ucide-mi timpul spre a nu mai deveni! Ucide-mă în toate spre-a nu mă mai zidi! Ucide-mă, te

Când las să cadă din privire cerul Pe pieptul meu cuvântul sună mut. Din orizonturi redesenez vederea. Tăcerea nu îmi spune ce voiește să aud. E pretutindeni o încredere în care

Când las să cadă din privire cerul pe pieptul meu de lut Pământul sună mut, tăcut și fără de cuvânt, lipsit de infinit. Apoi ridic întregul orizont cu care mă-împresoară și ascult Bătând în

A omorî și a muri sunt vertebre distincte, Cu toate că a omorî este sinonim cu a ucide, Cu a desființa, a scoate din propria ființă Ceea ce nu este al tău, ce nu îți aparține. Pentru că a muri

Rămân fidel uitării precum moartea vieții În sensul cuvintelor întrevăd viitorul. Distincția dintre sunet și tăcere se-întinde Lumină între răsărit și apus în lungul zilei. Rostogolind

E târziu. Este destul de târziu. E atât de târziu... Pentru mine, pentru ceilalți nu mai am timp să fiu. Închid fereastra și renunț la cântecul greierilor A căror cânt vibrează în circumferința

Din ce sunt făcute acele săgeți cu care mă vânezi Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie? De felul meu alerg dincolo de ceea ce poți tu să vezi, Însă cu săgețile tale mă rănești

sunt masiv și urât cât umbra unui munte și devin tot mai mult. apele îmi spală tumultul luminii și apoi mi-l prefac în pământ. vin rinoceri din întuneric în piei de os și cu ei aduc

În pântec și golul din care acesta se naște Stau ascunse răspunsuri ce visează întrebări. Aici călători pășim către abis pe cale Crescând din meteori învieri. Este locul în care rămâne stinsa

Rămân fidel privirii precum moartea vieții, Fiindcă sensul cuvintelor ei dăruiesc viitorul. Distincția sunetului și tăcerii mi se întind Precum lumina risipită între răsărit și

Unei fântâni înrădăcinată azi în amintire ce visam că odată purta în pântec stele i-am smuls din carne inelele de piatră prin care se cobora spre izvoare. Și le-am târât prin întuneric spre a

Rămân fidel uitării precum moartea vieții Pentru că în sensul cuvintelor văd viitorul. Distincția dintre sunet și tăcere se întinde Ca lumina între răsărit și apus într-o zi. Carapacea cu

De fiecare dată în care îmi crești în carne Mă rănești cu eternitatea orizontului. Și mă dor toate întinderile pe care le port În ființa care din starea ta mă înființează. În nenașterea

Unei fântâni înrădăcinată în sâmburii luminii, secată, uitată, ce părea a visa lumina din cer cum i se risipește în pântec, i-am sfărâmat inelele de piatră prin care își ridica din adâncul

Din ce pământ s-a născut focul? Prin care rădăcini își crește Ființa lui de aur? Îl simt cum doarme sub cenușa mea Mocnind ca să-și aprindă necuprinsul. Trupul lui este o rază de

La masa în care răsună pahare stăm împreună. Aici secunde fecundează spre a naște minutele. Iar când se împreună minutele nasc orele. Totodată orele dau naștere zilelor. Din împreunarea