Nincu Mircea

m-am lăsat de privit lumina. însă nu pot renunța la privire. pentru aceasta mi-am înlocuit vederea cu căderea în nesfârșire. imaginile orizontului din care adăugam adânc forma visării din

Învierea are nevoie de pământ în care să se îngroape precum se topește în mare picătura apei din cer sau în miros parfumul și în întuneric lumina. Din punct de vedere fizic lumina este rezultatul

Am rupt din crug ceresc un bumb de trandafir. În el ardea privirea ta ca o primăvară Cu petale încă nedesfăcute. În vaza din care își risipește acum parfumul Este un tablou al dăruirii

Mă întorc în uitarea din care vin Și aștept să vină mâine. Ies pe terasă să privesc în stele cerul, Cometele care mi se aruncă în priviri, Sateliții care în conuri de umbră se

Sfinții sunt numiri de nesfârșiri pentru că prezența lor în lume trimite la identificarea adâncului cu propriul nesfârșit. Ei sunt lipsiți de strălucire și de manifestare, pentru că dacă ar fi altfel

Cum ne întâlnim cu umbrele noastre? Cum le privim în ochi căutându-le vederea? Cum în tenebrele lor ne regăsim căutând Golul din care adăugăm ceea ce devenim? Aprindem focuri! Ardem amintiri să

Uscat, ca o frunză, sângele se fărâmițează și își pierde Adâncul în care se afundă spre a se dărui. Deși visează că zboară, de fapt, se târăște spre a se înălța Prin întunericul umbrelor din

„Pentru ca un om să poată fi orb, el trebuie să fie - prin chiar esența sa - o ființă înzestrată cu vedere. O bucată de lemn nu poate orbi niciodată. Dar dacă omul orbește, atunci rămâne încă

Blânda mângâiere a nopții, Ca un buchet de albăstrele Adunat dintr-un adânc de culegeri, Strălucește în inima întunericului Învăluindu-se în risipire prin toate. Alabastrul rămâne nesfârșit

Voi arde în vatra iadului ca un tăciune în pântecul cădelniței. Focurile pe care le voi aprinde din Rai vor părea sfinți zugrăviți, icoane în biserici sfințite. Unele vor fi linii întinse

Nesfârșirea timpului de ar fi viață sau adevăr, Ca și moartea, s-ar înfiripa din neființă. Puținătatea întunericului ce o îmbrățișează Îi înconjură inima inimii din care zvâcnește. În

Cu cât privim mai departe cu atât vedem mai mult în trecutul din care venim. De fapt, acest departe al privirii este o redesenare ca reamintire a ținuturilor, distanțelor și orizonturilor prin

„Pentru ca un om să poată fi orb, el trebuie să fie - prin chiar esența sa - o ființă înzestrată cu vedere. O bucată de lemn nu poate orbi niciodată. Dar dacă omul orbește, atunci rămâne încă

Ușor și trainic zborul își întinde aripile. În devenire el face mai mult decât să lege două orizonturi. Abia cu trecerea lui orizonturile apar ca niște maluri. Cu aripile sale le pune în lumină

din casa în care m-am născut ființa mea s-a risipit ca raza lunii din lucirea soarelui și cobora în ochii mei de copil printre frunze din amintirea pomului sub care din carafa de vin în jurul

A căuta esența unei stele este altceva decât ceea ce se manifestă în fiecare stea. De aceea, acel altceva nu este, la rândul său, o stea pe care o poți privi în cerul nopții printre celelalte

Icoana din care m-am născut nu are nume, Asemenea stelelor, depărtărilor, orizonturilor. Este covârșită de închiderea intimă în sine. În schimb, piatra pe care este așezată Îi poartă de

Cel dintâi lucru de care m-am lovit a fost o piatră Pe când am învățat să pășesc spre a afla drumul. Atunci am descoperit că și bulgării pământului sunt lucruri La fel cum este ciutura sau

Prin definiție, ca ființă biologică, omul se află într-o continuă căutare de cunoaștere în scopul deservirii nevoilor primare precum hrana, protecția sau reproducerea. Pentru a trăi este esențial să

Pentru mentalul uman nașterea reprezintă bucuria timpului care i se oferă, însă, în afara lui, adică în perspectiva timpului, nașterea constă în a învăța să fii pregătit pentru moarte. De aceea, cel