Nincu Mircea

Sunt două orizonturi pe care nu le atingem deplin: propriul sine de a fi și murirea sinelui în care existăm. Spre a cuprinde distanța dintre ele în sine îmi desfășor spațiul celuia ce

Din întuneric tăcerea rostește-n cuvinte. Cuvinte ce se prefac în tăceri pretutindeni. Din ele Dumnezeu gândind construiește De peste tot prunci din cuvinte rupestre. Tot așa fiecare an ce

Sunt cuiul bătut în perete în care Poți atârna întreaga ta existență Ca pe o haină veche, uitată, prăfuită… Pe care nu o vei mai purta niciodată. Ori poți atârna un tablou plin de culoare. Un

Este ora în care timpul năvălește ca o uitare, așa cum o face mereu la această oră în care mi-e frică mereu să îl privesc cum mă învăluie deșirându-mă în șirul din care în sine se năruie. Însă,

În căutarea devenirii permanente Prin lume din goliri de sine risipindu-mă Te caut în fiecare pas pe care mi-l dezleg Spre a împrăștia orizont din învieri. Și-mi scutur praful de pe

Pelerin în căutarea devenirii permanente Prin lume din goliri de sine risipindu-mă Te caut în fiecare pas ce îl dezleg din mine Spre a trece spre orizontul din care înviez. Și-aștept să-mi spui

Cu cât este mai târziu întunericul Pășesc anevoie fiecare pas. Plin de adâncuri întreg Îmi devine mai greu. Îl trag din mine către tine când mă-îndrept Spre a îmi goli din risipiri

Voi îmi tăiați toți copacii a căror rădăcini se-întind pe sub pământ spre a-mi da de lumini să nu mai visez la timpul în care prin uitare m-aș preface în raze din soare... Da, voi îmi tăiați

Privesc către tine spre a mă vedea pe mine în ochii tăi. De fapt, vreau să îți împărtășesc orizontul din spate În care, în depărtare, îngrămădite, suflete colorate Locuiesc în căsuțe mărunte,

Să trăiești noaptea pare a fi simplu, Pentru că tot ceea ce îți dorești este Ca lângă tine să foiască măcar patul. Locul în care orice mișcare, orice sunet, Devin o mare care revarsă valuri A

Aud și de această dată cum toamnei Îi vibrează frunzele galbene Electrificând deveniri. O smulgere din revederea cu care umbra Se întinde de-a lungul luminii Înălțându-se prin cădere. Din

În jurul mesei Cu picioare de lemn Părinții mei cu părinții lor Îngălbeneau nesfârșit. Turme de miei din alte veacuri Îi îmbumbaseră. Deasupra lor irisul lunii Își aduna ca o

Pereții de azi poartă ceasuri ce măsoară Același timp pe care l-am trăit cu tine. Ca-într-o icoană te privesc cu ochii cu care Priveai îmbătrânirea nesfârșirilor trăite. Timpul astfel ca

Când mergi alături de cei ce îi iubești Trebuie să pășești fără să audă. Adiere mângâind tăcere fecundă. Când iubești astfel privirea își devine Oglinda aceea care dăruie imagini Ce ochii vor

Umbrele norilor se rostogolesc În palmele întinse-ale florilor. Iarba uscată, îngreunată de rouă, pe obrazul pământului odihnește și nu își mai amintește. Doarme întreaga câmpie. Lumina

Când se împreună secundele nasc minutele. Când minutele se împreună apar orele. Când apar orele vin și zilele. Împreunarea acestora aduc săptămânile, Iar săptămânile plămădesc lunile. Lunile

Privesc înapoi sunt eu în rădăcinile mele. Privesc înainte sunt eu când trăiesc. Privesc în stânga. Copaci, câmpuri, distanțe. Privesc în dreapta. Drumuri ce se pierd. Privesc în sus. Ultima stea

Același ieri, același mâine, același eu. Același soare, aceiași lună, aceleași stele. Același drum, aceiași carne, aceiași tăcere. Același vis, aceiași uitare, aceiași minune. Același pământ,

Asemenea florilor beau parfum din apa norilor și răsar din razele soarelui ce desenează în priviri culori privitorului. Și mă legăn între ieri și mâine semănând sâmburii timpului. Din