Nicolescu Bogdan

Cu primul zâmbet îți ascunzi, Spuma nefericirii din privire, Și-ncet in pieptul tău afunzi, O ploaie rece de neîmplinire. Cu-al doilea zâmbet ești frumoasă, Eși oricum, dar acum, Te surprinde

N-am ce să analizez, Nici măcar nu disting Dacă visez sau mă uit în gol... În pupila nopții. Tot ce aud Este ecoul cuvintelor Pe care le rostesc Într-un gând gol, Parcă ar fi

Îmbracă-te iubito când ne iubim, Cu sinceritate și delicatețe pe chip, Și într-o formă o să ne contopim, Făcută din al timpului trup de nisip. Fă-mă să zâmbesc când te-ntâlnesc, Atât cât să

De îmi găsești mirosul, În dimineața-nmugurită, Și în absența-mi, glasul, Atunci ai să fii fericită... Pentru că mă vei avea mereu, În zborul păsărilor călătoare, Sau în gânduri

Zâmbete-n zece, Gestica se-ntrece În explicații mărunte, Discuții ce ies Din manecile scurte, Se ascultă cu interes. Jazzul se strecoară, Ca izul de seară, Cafeaua menține Aroma-n

Dimineața adierile sunt atât de fine, Că toate păsările se lasă seduse Cu aripi deschise și triluri divine, Aduse cu greu din locuri ascunse. Toridă amiaza Studinei... Insectele se

Ireproșabil apus, Îmi strânge pielea Adierea aerului sărat, Ce-i poartă sudoarea Amorului diurn Și-mi canalizează Seva peisajului, Undeva, Spre sâmburele În jurul căruia Îmi exercit

Aproape este asfințit, Lumina amorțita mă unge, Iar eu mă simt cumplit, Prin gânduri insomnia fuge, Marea se sparge spumoasă, În inima tamplelor mele, Curge-n mătasea apoasă, Nepăsarea de pe

Când timpul a țipat furios Ceasornicarul Caracalean, Își puse monoclul sticlos Și-l fixă direct pe cadran. Mustațile îi răspundeau: În acest oraș boem, Eu te-opresc când vreau... Eu iți

Am semănat cerul, Cu semințele memoriilor Și iată, Ce recoltă nocturnă! Acest cimitir de sfinți, Te amețește Cu mirosul serafic, Și-n cele din urmă S-a dovedit a grăi. Trebuie să fii

Nu o voi face... Cerul e acoperit Și camera tace, Feresrele-au adormit, N-am ce să-ți zic! În drastica absență, Ochii mi-am îfipt, C-o seacă indiferență... Iubito, în acest delir, Mă despic

Din ce nisipuri ești facută? Tu, vioară fără corzi, Ce timp mi-acorzi... Din trupu-ți doar secunda mută. În ce fel trebuie să-mi iei Nesațul, să-l duci în abis, În ce fel trebuie să

Cu ochii rotunzi și apoși, Fața albă de crin, Încoronată de bucle gingașe... Așa e Simina, O frumusețe ieșită Din mâini de olar priceput, Care mângâiată de soare Coace un zâmbet

Unde marea se confundă cu cerul, Respirația ta în valuri se-aude, În briza ei se află secretul, Timpul ne-oprește între secunde... Atunci, încet in brațele mele, Te desfaci în unghiuri

Înainte să-nceapă ziua, În timp ce visele Termină polenizarea ta, Îți desfaci petalele matinal. Lăsam lumina să intre, Să ne mângâie, Ochii și pielea și părul. Apoi cafeaua toarce Pregătirea

M-am amețit Din ochii ei de rom Dulce-întunecat, Și-am ascultat-o... A spus ceva ascuns Prea subtil Pentru starea mea. Dar mi-a plăcut, Accentul ei fructat, Un melanj natural Un nectar

E dragostea ce ți-o port, De-atâția ani De eclipsă voluntară, Iluzorie... E mâna mea, Ce-ți înșfacă sufletul În acalmia dragostei. E mătasea respirației Din care ți-am făcut Atâtea eșarfe

Mirosuri reci de cedru, Fum de noapte cu jar, Freamăt târziu de codru, Se-amestecă-n brumar. Var de casă mică, Petale de mușcată, Somnul de pisică, Ziarul de-altă dată. Se mai pune

Am vrut să-ți spun bun rămas, Dar m-ai împiedicat teribil, Când ai surâs sub nas Infantil și sensibil. Draga mea eu sunt puțin... Mă adun dintr-un nimic, Tocmai plec după ce vin, Nu m-așez

Inspir și miezul nopții, Și toată drama curge, Ca un lichior de ploaie, Ce în amurg se scurge, Mintea o îmbată În filamentul ei confuz, De lumină-nceată Invadându-mi fața difuz. Demult pare

Cum îmi caut singur noaptea, Și ea mă caută cu toate, Așa rămân eu claritatea, Iar ele doar cuvântul\"poate\". Din tot ce mai am acum, Ea mi-a ramas o întrebare, La care sincer nu am cum, Să

M-am trezit mai devreme, Gâdilat în ochi de amurg. La crepuscul întinsă, Ai un orizont întreg pe spate... Gâtul zvâcnindu-ți Împarte timpul universului, În secunde vii Ce cresc pentru

Ce să mai întreb de tine, Trenul ăsta mi-a răspuns, Alunecând invers pe șine, Mă-ntorc unde-am ajuns. Oh, nedumerire - nedumerire... Ești ca un roman captivant Într-o calatorie fără

Cu unghiile întrepătrunse de pământ, Apasă pe clapele pianului amuțit, Așa cum după truda zilnică un sfânt, Își spune rugăciunile în asfințit. Umflându-și penele în piept, După o zi