Nicolescu Bogdan

O tăcere indescifrabilă Îmi urmărește inima Printre cercurile de cafea, Lăsând cuvintele ziarului Să se ascundă de sens. Suspectând o așteptare dăunătoare, Dar neștiind cum ar fi

Sunt apusul tău preferat , Sunt un ocean înnoptat , Pe-a sa oglindă cu stele presărat , Și de comete în derută traversat . Un zbor înalt îmi poartă sufletul, Când ne mai vedem, atât de rar

Într-o zi mă uitam la bondarii Din grădina unei prietene, Într-o casă de pe Rue Saint Augustin, Cum defilau printre leandri - Mi-am pus întrebarea… De ce nu suntem fericiți? Poate

Surprind din nou Frumusețea ta, În lumina mângâietoare A dimineții. Cafeaua e-n cești Și absoarbe toată umbra Până când rămânem descoperiți. Suntem ușori , În hainele noastre Adie

Ploaia înseamnă memorie, Ea aduce nostalgie După ce a atins perfecțiunea, Ploaia face trecerea Dintre dorință și imposibilitate, Dintre memorie și prezent. Cine n-a apucat, Să guste dragostea

Purtate de fragranțe Au parcurs distanțe Și-ntr-un cireșar ploios S-au amestecat furtunos În inima unui străin, Care-și sorbea nostalgia, Cuprins de norii unui vis Și de un aer mistic

Mă trezesc În amurg, Lumina proaspătă Intră în cameră Și se așează pe fața mea, Fereastra devine O îmbrățișare de patru mâini A cerului sur. La sfârșit de februarie, Apare mirosul pielii

Ești simplă Ca o notă Si Pierdută-n larg de alb, Și cel mai mult Mă fascinează Zâmbetul tău Mi - Iar ochii Þi-ar fi putut fi La, Dar nu! Ochii-ți sunt O notă necunoscută Pe care nu am să o

Știi că bucata de hârtie cu poezia ta, Care cade-n hăul inimii mele, S-a transformat într-un fir de praf Pus pe lentila aparatului de diafilm În care rulează o poveste noir. De ce poezia

În târziul nopții ațipite, Ploaia cade peste lumini amorțite, Adună oceanele de dor, Și le face pe trotuar covor. Nu-mi cere să te uit în toamna asta, Lasă-mă să-mi savurez năpasta, Sub o

Ai plecat în toate anotimpurile Iarna te-am văzut, cum te-ai deșirat Din puloverul de lană și te-ai făcut ghem Vorbindu-mi în coacerea timpului din sobă Și-n castitatea ninsorii din

Gâtul ei este un buchet de frezii galbene-pal, Cu stamine roze, măturate de aer curat, Acolo unde soarele încolțește prima dată Și roua se face pulbere de poeți... Pe clavicula ei se adoarme

Uitându-te la mine prelung, Mă savurezi cum stau îngândurat, Ca pe culoarea vinului burgund, Într-un cupaj roșu-afumat. Lumini și umbre pe piele, În secvențe de ploaie târzie, Se joacă viu

În vălul de ceață densă, Ce-ți înstrăinează dorințele, Lumea devine absurdă Și tu devii doată lumea... Străzile parcă n-au capăt, Subiectele derivă în gând, Pană ce lapovița trece, Prin

Sus pe cocoașa dealului Zace stânca blachului Blachului oltean Vasile Nenumărat de nopți și zile Cât e ceasu-n ziua-zi El cutreieră câmpii Strânge crecile uscate Și le-așează sugrumate Cu

Cu străpunsa coroană neînsuflețită Amorțit în valsul fumuriu de brumar, Îi cântă-n culmi o odă cărunțită De vânt salbatic și fără de birjar. El stă afară, chiar lângă fereastră Împrejmuit de-o

Scoate-mă din ochii tăi senini Și fă-mă pasărea din departare, Să zbucium aripile uns de soare, În al morilor vânt de suspin. Scoate-mă din mătasea venelor tale Și pigmentează tufănici cu

Când închid ochii, Și lumea se face Din ce în ce mai mică- Din ce în ce mai mică... Tot ce văd,aud și simt mai frumos Va rămâne întotdeauna Nescris.

"Am visat că ești a mea, În octombrie seara, Lumina stâlcită ne adulmeca, Așa cum ochii Adulmecă lumini de stea." E atat de simplă Dragostea noastră, Atât de frumoasă, Că noi o

Așteptarea ta... Un lac adânc Și neted, Împrejmuit de ceață. Ce vreme turbată, Ce timp murdar, Numai eu stau În mijlocul lui Nedefinit. Dar tu, cum să vii aici, Nimeni nu este aici, Nici

Când norii sălbatici adulmecă noaptea Și pe linguriță Zahărul s-a întărit, Te simt Într-un colț de pagină Cum mă privești Cu zâmbetul amorțit. Cu ochii închiși Ne dibuim respirația Cu

Ești veche aici... Știam că nu de mult timp Te-ai scurs în ochii mei, Dar tu ești veche... Porți multe zăpezi topite În sânul tău. Ca o descoperire arheologică, Zăceai acolo de mii de

Această maladie Sfințită cu suferință, Te face să fii naiv, Umil, nevolnic, Să asociezi prost Zâmbete, gesturi. Ești un vulnerabil, Te-nfunzi intr-o Imagine de om abject. Speranță

Dacă ai fost într-atât dărâmat, Încât ochii să nu ți-i închizi, Dar săvezi totul întunecat, Dărâmat de o armată de indivizi - Sau poate...o supărare Ce-ți presară spini pe drum Părând a nu-ți