„Fa-ti drumul singur, ca sa mergi pe el cel mai usor,sa descoperi adevarata fericire,sa-ti primesti sinceritatea dorita...considerandu-te un om,un pamantean...ce nu amplifica Terra.”
O tăcere indescifrabilă
Îmi urmărește inima
Printre cercurile de cafea,
Lăsând cuvintele ziarului
Să se ascundă de sens.
Suspectând o așteptare dăunătoare,
Dar neștiind cum ar fi
Sunt apusul tău preferat ,
Sunt un ocean înnoptat ,
Pe-a sa oglindă cu stele presărat ,
Și de comete în derută traversat .
Un zbor înalt îmi poartă sufletul,
Când ne mai vedem, atât de rar
Într-o zi mă uitam la bondarii
Din grădina unei prietene,
Într-o casă de pe Rue Saint Augustin,
Cum defilau printre leandri -
Mi-am pus întrebarea…
De ce nu suntem fericiți?
Poate
Surprind din nou
Frumusețea ta,
În lumina mângâietoare
A dimineții.
Cafeaua e-n cești
Și absoarbe toată umbra
Până când rămânem descoperiți.
Suntem ușori ,
În hainele noastre
Adie
Ploaia înseamnă memorie,
Ea aduce nostalgie
După ce a atins perfecțiunea,
Ploaia face trecerea
Dintre dorință și imposibilitate,
Dintre memorie și prezent.
Cine n-a apucat,
Să guste dragostea
Purtate de fragranțe
Au parcurs distanțe
Și-ntr-un cireșar ploios
S-au amestecat furtunos
În inima unui străin,
Care-și sorbea nostalgia,
Cuprins de norii unui vis
Și de un aer mistic
Mă trezesc
În amurg,
Lumina proaspătă
Intră în cameră
Și se așează pe fața mea,
Fereastra devine
O îmbrățișare de patru mâini
A cerului sur.
La sfârșit de februarie,
Apare mirosul pielii
Ești simplă
Ca o notă Si
Pierdută-n larg de alb,
Și cel mai mult
Mă fascinează
Zâmbetul tău Mi -
Iar ochii
Þi-ar fi putut fi La,
Dar nu!
Ochii-ți sunt
O notă necunoscută
Pe care nu am să o
Știi că bucata de hârtie cu poezia ta,
Care cade-n hăul inimii mele,
S-a transformat într-un fir de praf
Pus pe lentila aparatului de diafilm
În care rulează o poveste noir.
De ce poezia
În târziul nopții ațipite,
Ploaia cade peste lumini amorțite,
Adună oceanele de dor,
Și le face pe trotuar covor.
Nu-mi cere să te uit în toamna asta,
Lasă-mă să-mi savurez năpasta,
Sub o
Ai plecat în toate anotimpurile
Iarna te-am văzut, cum te-ai deșirat
Din puloverul de lană și te-ai făcut ghem
Vorbindu-mi în coacerea timpului din sobă
Și-n castitatea ninsorii din
Gâtul ei este un buchet de frezii galbene-pal,
Cu stamine roze, măturate de aer curat,
Acolo unde soarele încolțește prima dată
Și roua se face pulbere de poeți...
Pe clavicula ei se adoarme
Uitându-te la mine prelung,
Mă savurezi cum stau îngândurat,
Ca pe culoarea vinului burgund,
Într-un cupaj roșu-afumat.
Lumini și umbre pe piele,
În secvențe de ploaie târzie,
Se joacă viu
În vălul de ceață densă,
Ce-ți înstrăinează dorințele,
Lumea devine absurdă
Și tu devii doată lumea...
Străzile parcă n-au capăt,
Subiectele derivă în gând,
Pană ce lapovița trece,
Prin
Sus pe cocoașa dealului
Zace stânca blachului
Blachului oltean Vasile
Nenumărat de nopți și zile
Cât e ceasu-n ziua-zi
El cutreieră câmpii
Strânge crecile uscate
Și le-așează sugrumate
Cu
Cu străpunsa coroană neînsuflețită
Amorțit în valsul fumuriu de brumar,
Îi cântă-n culmi o odă cărunțită
De vânt salbatic și fără de birjar.
El stă afară, chiar lângă fereastră
Împrejmuit de-o
Scoate-mă din ochii tăi senini
Și fă-mă pasărea din departare,
Să zbucium aripile uns de soare,
În al morilor vânt de suspin.
Scoate-mă din mătasea venelor tale
Și pigmentează tufănici cu
"Am visat că ești a mea,
În octombrie seara,
Lumina stâlcită ne adulmeca,
Așa cum ochii
Adulmecă lumini de stea."
E atat de simplă
Dragostea noastră,
Atât de frumoasă,
Că noi o
Așteptarea ta...
Un lac adânc
Și neted,
Împrejmuit de ceață.
Ce vreme turbată,
Ce timp murdar,
Numai eu stau
În mijlocul lui
Nedefinit.
Dar tu, cum să vii aici,
Nimeni nu este aici,
Nici
Când norii sălbatici adulmecă noaptea
Și pe linguriță
Zahărul s-a întărit,
Te simt
Într-un colț de pagină
Cum mă privești
Cu zâmbetul amorțit.
Cu ochii închiși
Ne dibuim respirația
Cu
Ești veche aici...
Știam că nu de mult timp
Te-ai scurs în ochii mei,
Dar tu ești veche...
Porți multe zăpezi topite
În sânul tău.
Ca o descoperire arheologică,
Zăceai acolo de mii de
Această maladie
Sfințită cu suferință,
Te face să fii naiv,
Umil, nevolnic,
Să asociezi prost
Zâmbete, gesturi.
Ești un vulnerabil,
Te-nfunzi intr-o
Imagine de om abject.
Speranță
Dacă ai fost într-atât dărâmat,
Încât ochii să nu ți-i închizi,
Dar săvezi totul întunecat,
Dărâmat de o armată de indivizi -
Sau poate...o supărare
Ce-ți presară spini pe drum
Părând a nu-ți