Nicolae Popa

Maria,
Uite că după două-trei incizii mai fine, fie și „printre gene”, dai de trupul poemului: 1)„acesta este trupul meu străbătut / de coridoarele fricii”; 2) „și-ai putea să mă vezi pe sub piele cum stau
ghemuită”; 3) „cum te iubesc cu torțe aprinse pe urmele tale”. S-ar putea să fie acestea semnele unei respirații mai largi și dovada unei descătușări definitive, inclusiv stilistice. Succes! Sigur, și pentru Nastia.

Alina, întâmplarea face să mărturisesc anume sub acest poem că azi e o zi norocoasă pentru acea parte din mine care se hrănește exclusiv cu poezie. Am citit și recitit ultimele tale cinci poeme. Multă neliniște („în timp ce te îneci în somn hăul se gândește la tine), momente de recuperare a revelațiilor pierdute („culorile unei icoane / să se adune în ligheanul în care Dumnezeu își spală picioarele), incursiuni lirice în numele adevărului („admit că cerul asistă arogant și plictisit / la execuția fericirilor noastre”), blocaje existențiale la limita absurdului („stai cu dinții încleștați înspre foame / cu brațele lipite de stâlpii tăi de aur”)... Să tot citește și să te tot întrebi, într-adevăr, de ce „frica de ploi ne-a făcut bătrâni”? Iar îndemnul din ultimul poem, deși mai puțin expresiv decât celelalte,„mătură-mă sub covor în fundătura inimii” – este tocmai ceea ce pot face versurile dintr-un om când acesta le ia cu adevărat în serios. Asta am și făcut. Mulțumesc.

Mihai,
Nu-mi prea vine mia a crede ca, precum zici,\"După, nu voi mai scrie și voi avea destul timp pentru contemplare\". Acest poem este dovada ca Leoveanu e intr-o forma de zile mari si nu cred ca va putea sa ramana surd la sonoritatile interioare, ramanant doar cu zgomotele de afara. Personal, datorita acestor \"riduri albe cu Beethovenpot\" pot spune ca inchei fericit aceasta zi de navigare pe site in cautarea poemului care sa-mi faca \"capul corgonic\". Multumesc si felicitari!

Adina, cred că n-ar trebui să cedezi. Nu lăsa poemul să cadă în patima „biografizmelor” atât de
la îndemână, gen „mama spune să fac ceva util ia-ți fato niște cursuri pe lângă
fă-te ghid turistic până termini facultatea”. Fără aceste hai să le zic „zburdălnicii”, poemul are un copleșitor câmp de seducție. E cutremur nu numai la etajul 4, căci „e momentul în care te poți delimita de făptură și sunet”. O realizare cu finețuri de zile mari. Bravo!

Corina, ce se întâmplă? Tocmai am scris un comentariu la textul tău despre tăierea curcanului și acum nu-l mai găsesc. Aduc însă comentariul sub acest text, rămas încă viață. Așadar...
Stranie combinație între regimul auster al descrierilor tale realiste și larghețea stilistică. În toate cele trei poeme de pe site surprinde puterea de a se acomoda a limbajului oarecum tehnocrat la rigorile unei comunicări de natură poetică, totuși. Îndrăznesc să-ți atrag atenția, în semn admirație firește, asupra originalități provocate de stilul ingenios reportericesc, dincolo de care, după „a mia operație de cataractă”, ni se deschide o panoramă stropită cu sânge. Apropo, cred că tatăl i-a tăiat curcanului chiar gâtul, i-a tăiat capul cu alte cuvinte, „beregata” trimițând doar la laringe. Și încă ceva: pentru comoditatea descifrării unor nuanțe mai subtile ar fi bine să utilizezi în toate cazurile, când e vorba de poezie, doar literele cu semne diacritice. Oricum, plăcerea lecturii rămâne de partea mea. Mulțumesc.

O lectură cu reveniri la fiecare vers, cu decupări-memorizări selecte (blitz pe: alunecă-mă-ncet pe canale”, „pedalând o iubire ieșită din uz”, „cărți cu mâinile ude-n culori”, „învăț înaltul”, „ în clopote mari căutăm / pâș-pâș / spații liant”) face ca acest poem să dea un anumit tonus selenar acestui început de zi-navigare pe site. Admir mai ales „spațiile liante” dintre prezență și absență, dintre real și imaginar, dintre mersul pe ape și scufundările în orașul de sub ape...

Mihaela,
Am impresia că dacă nu aș întâlni din când în când și câte un poem de genul acestuia aș ieși de pe orbita bunului simț. „Îți crescuseră valsuri / În prelungirea veacului...” Într-adevăr, avem ceva de tăcut împreună. Mulțumesc!

Eugenia,
Nu pot citi decât foarte rar, cu încetinitorul, poemele tale. Astfel, poate, cu cât mai rar și mai încet le voi citi, cu atât mai multe voi descoperi și redescoperi. Și mi-ar plăcea să nu sfârșească niciodată. Și chiar nu vor sfârși, sunt sigur - asemeni imaginilor care se tot rotesc în spirală la nesfârșit în desenul pe care ți l-am trimis cândva, inspirat din amețitorul tău haiku („Teluric”). Apropo, originalul stă acum deasupra monitorului meu la serviciu, pe perete. Regret că îndelungata mea absență la „poezie.ro” a însemnat și o îndepărtare de poeziile tale. De fapt, niciodată nu mi-am imaginat că poezia poate fi atât de ușor de atins cu mâna, atât de palpabilă. Continui să te citesc - rar, cu priviri peste geam, cu noduri „telurice” în gât, cum e și normal, probabil, atunci cânt de afli în preajma Poetului în ale cărui cuvinte crezi cu adevărat...

Poemul cucerește datorită deschiderii largi la care te predispune, imaginile și ideile iau o amploare de ordin metafizic și, deodată, împingi cititorul spre zona concluziilor răscunoscute : „Crește tot mai mare-n urma noastră, / uitarea. / Și înainte nu mai este nici un țărm…” Personal aș fi preferat să mă lași în „moalea țărână a norilor de iarnă.” Oricum, rămân aici. Nu simți? Aduce a eternitate.

Daniel,

Descopăr cu puțină întârziere acest poem. Dar nu pot să nu-ți spun că admir felul tău de a sălta cele mai banale întâmplări la rangul de fapte literare: „dans de copii împărțindu-și sendvișurile” sau (nimic exact referitor în acest domeniu) „prezervative stoarse de vlagă / și tineri prea obosiți să le mai folosească / sau să se mai folosească încă o dată”, „ e ziua în care îți ceri ultima leafă”, „flori înghețate-n ferestre și aburi / amintindu-ți de încă o iarnă.” Mai făcut curios să-ți citesc și celelalte texte. Ușa care o ții întredeschisă între poezie și viață stârnește curenți care pun în mișcare lucrurile amorțite prin încăperi. Succes!

Radmila,

Consider că ai avansat suficient de mult în ale imaginarului și ai devenit mult mai descătușată în privința „expunerii de sine pe hârtie” – în cazul dat pe monitor – ca să nu încerci să intri în război cu stilul. De exemplu, mi se pare foarte interesant când zici: „Mai e puțin. / Dar mersul îmi transpiră /Și glezna se desparte-ncet de oase...” dar mai departe nu poți scăpa de capcana ritmului, devii dependentă de-o anumită muzică și poate că nu mai spui ceea ce ai vrea cu adevărat să spui, ci doar ceea ce îți dictează ea. Continuarea poemului, deși nu sună rău (Iar pasul tot mai greu, mai greu respiră / Și amuțește: /Spinii să mă lase!) – e oarecum previzibilă, totuși. În rest, această poezie este una integră și merită să-i corectezi micile greșeli (scopiilor? sau scorpiilor?)...

Mihai, mi-a placut mult aceasta condensare de stresuri urbane si mi-am amintit de ce-mi spunea fiica acum cateva zile: cica cel mai groaznic ar fi sa alergi descult pe o lama de cutit si brusc sa pui frana.Ah, cam aceasta am simtit spre sfarsitul poemului, dar — \"in final
predica improasca lacrimi sub reflectoare\"

Valentine!
Pentru ca tot ma grabesc sa ma las dus de suvoiul strazii, nu pot sa nu iau din fuga si aceasta imagine a ta:
\"Frunze
albe și reci
ca inima gheții.\"
Curat, rece, precis! Nu numai
\"Stea
pe obrazul palid
al dimineții\" dar si pe obrazul fierbinte al inimii.

Frumos, profund,aspru, gingș, adevărat, sublim, proaspăt și de multe multe stele! De mult nu m-a mai prins atât de strâns în bolțile ei o poezie! Mulțumesc!

Alchimiile discursului tău poetic m-au impresionat mai ales în momentle lui de topire totală cînd aliajele capătă densitate maximă:in nopti cand visez c-am dormit clocotind,
cand plansu-ntr-un picior

Și pentru că \"luna lunărește\", părerea mea de ce n-ar părelnici și ea pe aici spunându-ți că îmi place curgerea învârtejită a inspirației tale... Ușurința scrisului pare să provoace și o mare poftă de lectură!

Accentul poemului cred că e aici: \"Speri ca cerul va uita de tine.\" Dar uite că prin rețeaua internet nu te poți ascunde nici măcar de mine, nu că de ochiul ceresc. În plus — atâtea lecturi, atâta infoermație... Zsta am zis-o așa, despre partea formală... Despre poezie — degeaba te ascunzi! Aura ți se vede de departe...

Fără să fiu un sentimental de felul meu, acum când am intrat aici la \"Internet-Club\" să mă mai încălzesc, venind direct din mulțimea care scandează pe strada alăturată împotriva atâtor nedreptăți ce ni se fac aici, în Chișinău, s-a întâmplat să dau tocmai de această poezia a ta care ar merita să o trag pe hârtie și să o citesc la un microfon, însă acum moldovenii nu mai sunt sentimentalii de acum zece ani și o citesc doar pentru mine, îndulcindu-mi amarul! Îți mulțumesc!

Florine, azi voi avea în continuare o zi bună! Deoarece din prima am deschis la un poem care m-a refăcut punându-mă pe unda cea bună! Îmi place mai ales subtilitatea discursului care de poartă și te tod duce spre acest final de zile mari:ultimul reproș desena o lebădă /undeva într-o capelă scăpată de ape…

Am admirat mai ales capacitatea ta de a configura conturiri atat de precise cu acest material abstract. Superba imaginea din final, cercurile nascandu-se din unghi...