toate sfârșesc în aceeași direcție

eu am priceput. trebuie să crezi, sunt personae care pot pricepe.
aici, te surprind trează, stai de veghe, plimbi buna dispoziție într-o tăcere indescifrabilă, nu vrei să decizi nimic, timpul pare să-ți întindă o mână... toate se rezolvă cu timpul... (aproape toate)
te deranjează povestea ta dar o porți în inimă, strigi în gura mare, ridici o povară de sentimente, te simți într-un anonimat de împrumut din când în când
totul se oprește
dragostea nu mai există
s-a epuizat

nimeni nu pricepe

m-am ingrozit... uite
cum se sfârșește dreptatea

am impresia că am văzut un film, că am aprins lumănări și am îndoit genunchii de dragoste...
singurătatea se sprijină de tine în toate direcțiile...

Madim

Versurile din aceasta poezie contureaza nevrotic cu un creion cu varf bont, sentimentele si trairile tale de moment. Desenul incita si ingrijoreaza. Sunt stari pe care le avem cu totii si ne intrebam de ce suntem zamisliti in felul acesta. Cu siguranta n-avem raspuns, numai Domnul stie. Nu vad nici un calm aici, paote numai aparent. Poezia incepe destul de tensionat. Autoarea, al carei fan m-am declarat de cand am venit pe acest site(si probabil ea este cea care mi-a dus prima mea poezioara in atelier...), este intr-o mare dilema. Mesajul propriu-zis este foarte greu de descifrat, ea ne spune de fapt: \"nimeni nu pricepe\", totusi starea de generic este clara. Apele sunt tulburi si ea a \"obosit sa mai umble\" la suprafata. Va cobori in adancuri sa-si regleze conturile cu poezia, pentru a obtine o clipa de liniste, numai o clipa...
Incep sa cred ca singuratatea este o boala cronica, de cine se lipeste de acela nu se mai dezlipeste. Si ce e cel mai teribil este ca singuratatea printre oameni este cea mai apasatoare: \"singurătatea care se sprijină pe mine
în toate direcțiile...\" Persoana intai singular... deci este o confesiune care are \"look\" de supapa. Din nou ingrijorator este ca nici macar la sfarsit textului nu sunt semne de ameliorare. Neinteleasa, singura, tot timpul in lupta cu ea insasi(poate cu o ispita, poate cu doua ispite...), stand de veghe pana la moarte... Eugenia ne demonstreaza inca o data ca cine se naste cu versul la ureche, ii va face si pe ceilalti sa asculte poezia.
Am incheiat comentariul.
ma numesc n-are importanta cum si imi place cum scrii
cu prietenie,

... nu pot să aștept până la zi coborârea strigătului, sau femeia cu ochi cenușii apoi s-o întreb (zăpăcit de lumina puternică) dacă are tată cârciumar ... dar despre asta am putea vorbi mâine, pentru că vreau să rămân mai mult pe aici unde și o existență închipuită apare ca și ceva nobil, iar neajunsurile drumețului se îndepărtează către o ciudată neliniște (poate că te-am auzit intrând) ... prietenii nu ți-au lipsit niciodată, mi-au fost cuvinte sau fluier ușor, mereu la un ceas înainte de apusul soarelui (\"mă strădui să respir / să nu mă strivesc / puțin câte puțin / mă surprind trează / pentru tăceri / care nu-mi aparțin\") ... scăldând în amurg poarta deschisă a unei ucenicii aud lumina cum \"se târăște prin ierburi / prin urmare acolo voi săpa mereu / până se vor auzi apele orbind\" (parcă te văd întinzând la uscat umbrele unor mirări) ... vântul aproape că amuțise (adulmecând și chiar îmbrăcând \"o tăcere indescifrabilă\"), tu stăteai de veghe într-un anonimat de împrumut, hoinărind prin noapte ... un om îmi face semne, mă aplec lângă moara lui (cât să îi văd cusăturile slăbite) și îl rog să nu-i ceară prea mult culegătoarei spicelor rămase ... un poem crescut din interior, atât de încet încât o înțelepciune calmă i-a dăruit vibrație observând semne ale artei de a trăi ... frumos, frumos ... recomand cu plăcere acest text, la bună veghere :)