Nicolae Marius Buchiu

Tu ești, vreo fărâmă a ta, poate, în acel melc pe care-l văd târându-se? Poate o mică parte din tine E într-una din frunzele alea; Poate te mai regăsesc și în câte un con pe care-l ridic, În

Globurile stau tăcute, Amintind colinde calde. Roşii, strălucind şi mute. Fulgii cad, uşor tresaltă. Lângă brad, pe-ascuns se-adună Amintiri şi voie bună. Anii şi zăpada toată Un ecou nou îţi

Dacă ai înțelege întreaga creație, Ai mai înainta către un final stabilit? Ai mai merge către locuri și rosturi știute dinainte, consumate și mereu aceleași? Dacă ai vedea într-o clipă Întregul

Și coapsa ta, și mijlocul subțire, Pe care mie-mi pare că le-ntreci dintr-o privire – un soi de armă, sigură de sine Și care știe tot, și înțelege sigur toate astea, Ei bine șmecheria asta din

Desigur că îti amintești cum ne zâmbeam, ca un pretext pentru că ne găsisem. Tu ai început să-mi povestești ce ar putea fi între noi Iar eu te ascultam, vrăjit că îmi spuneai chiar ce vroiam să

Nu, nu despre acele flori intenționez să-ti vorbesc Ci despre o făptură de care ai mai auzit. Mi se așează alături la orice înserare, o întreb cum i se pare noaptea… Și regăsesc în propriile și

Aerul tare îmi creează o dulce amețeală Și în oboseala alergării lumina îmi joacă în ochi fabulos; Zăpada freamătă vag, într-un ecou al respirației, sub pașii mei, totul fiind afundat în acest

Îți povesteam demult câtă asemănare văd între noi, Cum până și pașii tăi liniștiți îmi închipuiam că îmi aprobă prezența Ne scălda foarte mult soare, iar tu urcai drumurile de munte cu mult mai

Dacă auzi de foarte departe acele sunete ale misterului, acele ecouri puternice, Atunci înseamnă că vrei același lucru ca și mine Vrei să părăsim pădurea însorită, știută din povești și să ne oprim

În ochii tinereții seninul e albastru. În ochii bătrâneții e sprijin și lumină de astru. În fața mâinii sale primul își vede forța, Al doilea trecutul; în relele cuvinte, în lucruri și

Apa cade cu o nostalgie aparte. E o fluierare a vânt, care vine Cumva din amintiri, de departe. Sclipirile ei în picături se adună, prin frunze, și o dată cu gândul Sunt luate de vânt, să le

Acea lumină din apus Mi-apare-ntotdeauna,

Prin plete, știu, vor apărea Suave și discrete, Șuvițe albe, și vor da O nuanță de noblețe. Un șir întreg de mici schimbări Sub tâmple vor țâșni, Și-n părul tău vor încadra Aceiași ochi

Ce anume este care mă face Să mă îndrept mereu spre același lucru. Ce imbold torturant și presărat acolo Nici eu nu vreau să știu cum Mă determină să caut mereu același gen de izbăvire, de

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost odată un împărat. Și împăratul acesta avea două fete. Pe cea mai mică o chema...Oprește dracu\' drăcia aia, se auzi din încăperea

Strălucirea orbitoare a acoperişurilor îi aducea în minte, cu aceeaşi apăsare, zgomotul oraşului. Cu toate că nu părea decât o adunătura de oglinzi, uriaşa aşezare a Braşovului nu îşi vădea marginile

E foarte întuneric și nu aștepți nimic Sunt câteva lumini deasupra, poate stele… E o lungă oboseală să aștepți astfel de nopți, atât de rare, În care te reîntâlnești cu tine însuți, Cu cel ce

Și dacă stau să mă gândesc acuma, cum aș putea să-ncep – să vă strâng mâna... Umblați de colo-colo și ni se pare că vă țineți împreună Înșiruirile nătânge vă merg strună. Și cum să reușesc să vă

I Împrăștiată de vânt, ninsoarea izbea vederea formând vârtejuri printre copaci. Părea să ia tot aerul cu ea, căci soldații gâfâiau și își înnodau picioarele prin zăpada groasă. Rafalele reci și

În ochii tăi am crezut că descopăr bucuria Era o rază trecătoare a năzuinței mele proprii Dar încet am reușit să o apropii, Și tu, gândind, sau poate cine știe, povestind, Despre dureri trecute,

Tu nu îți amintești. Copiii se uitau la omul ce sădea flori; Au încercat și ei de câteva ori, Uimiți. Ani buni care au zburat de atunci, Așa cum zboară o lume întreagă. Frumoasa mea

Te-ai așezat, ți-ai răsfirat picioarele, Ești obosită, și rochia peste pulpe se ridică. Respiri din greu, ai alergat atâta, Dar râzi, și zâmbetu-ăsta stinge toate orele. Te joci, acum îți lași

Da. M-ai acuzat. Știu că tu comanzi. Stimate domn. O știu prea bine, și nu aș nega-o niciodată. Nu aș pretinde vreodată să-ți fiu altceva decât ceea ce sunt: Un subaltern. O recunosc, și

O creastă abruptă se ridica în zare, sub galbenul incan¬descent. Aerul îşi păstra aceeaşi căldură; o adiere slabă venea din¬spre Vest. Ramurile începeau să se rărească tot mai mult - în