Poezie
Fragmente de speranțe
2 min lectură·
Mediu
În ochii tăi am crezut că descopăr bucuria
Era o rază trecătoare a năzuinței mele proprii
Dar încet am reușit să o apropii,
Și tu, gândind, sau poate cine știe, povestind,
Despre dureri trecute, despre umbre
Care ți-au trecut pe dinainte, imagini și priviri
Din propria ta viață
Căutai poate să-mi abați pornirea,
Îndemnul de a te vedea și altfel,
cum nu ești.
Și într-un fel nici nu ai putea fi,
E doar speranța care îți străbate din priviri
Chemări – și la un pas de toată nostalgia asta e viața.
Energic ar suna pe brațul tău, pe lângă tine
Pornirea să caut iarăși dimineața.
M-aș referi la una și aceeași taină,
Mi-aș regăsi o umbră de credință,
În care tot se spune și se-ndeamnă;
M-aș amăgi că tu vii dintr-o seară, înspre elanul sau lumina cea de vară
Însă nu mi-ar fi clar, în care oră se strecoară bucuria
Departe rău de tine trebuie să-mi fie undeva și energia.
Și știi, ca și cum aș țâșni, sau aș zburda, aș alerga;
M-aș încânta din nou în acel vechi elan
În care astfel de priviri și de speranțe
Sunt înainte, dincolo de așteptările distanței.
Sunt iarăși eu, zâmbind, și poate ticluind
Vreo-mbrățișare, vreun moment aleator, desfătător,
Lumina capătă contururi străvezii, e caldul, vaporosul verii
Mereu calm,
Și n-are nici măcar spre margini de oraș, niciun hotar
În care-n mintea mea să stea ca o idee
Acel crâmpei și-acea privire de femeie.
022451
0
Mi-ar fi placut sa fie in final ”privirea unui crampei dintr-o femeie” sau ceva asemanator, parca ar fi fost mai coerent asa daca ne raportam la inceputul poeziei.