nica mădălina

fericirea atinge cota alarmanta a zilei si as putea sa uit ca verdele care nu minte niciodata induce ideea permisivitatii care vine din afara catre inauntru. ceea ce nu se leaga cu ideea inimii dusman, care se razboieste singura, fara nevoie de adjuvante.
e flexibila inima ceea, ca si textul asta. latexul insusi e un semafor, nu?

mie mi-a placut zicerea de aici pentru ca are o nonsalanta (semn de libertate) aparent jucausa (ibricul rosu) si pentru ca e o progresie catre simplitate (pe care o si mentioneaza in final, intru accentuare).
\"pamanteanul nepamantean\" si \"amestecul pitic de jardiniera\" mi-au sunat nitel disonant, raportate tocmai la nonsalanta despre care ziceam.
dar tristetea repetitiei si a incadrarii pe care o realizeaza primul si penultimul vers, acel \"nu atinge\", precum si acceptarea fara dubiu (mai, noiembrie) imi spun ca despre acest om aceasta autoare va mai avea de zis.

poate tocami mentionandu-l mai rar efectul ar fi acela dorit, anume o tasnire a lui, cu simbolistica sa cu tot, inspre cititor. eu am citit fara el la inceputul fiecarei strofe si asta nu mi-a rapit din starea transmisa. (deja ma atrasese titlul)
apoi, mi-am mai permis (exclusiv pentru mine) sa citesc prima strofa fara versul doi (ceea ce face ca verbul primului vers sa devina mai pregnant), in cea de a treia fara acel \"existent\" si finalul sa il citesc \"pana cand masa cu domino se rastoarna\" (pastrand deci prezentul ca timp verbal, cu el si incepi dealtfel). mie mi-a sunat mai ritmat asa.
dar e, desigur, un fel personal de trece prin acest text, pentru ca mi-a placut ideea, adica filmul despre determinismul pe care il intretine ceea ce se intampla inauntru (sangele) cu afara-le (masa).

fiintei si nu fiinti, caci azi tot pocesc cuvinte...

well, tamara, vazui ca ii vorba despre libertate aici. si nu stiu cum, dar eu una chiar ca pe un fenomen nor o percep. de aceea imi place cum se leaga primul si ultimul vers.
libertatea inerenta fiinti versus libertate sociala, in relatie. la care dintre ele se poate renunta mai usor, prin intoarcerea la satisfacerea nevoilor, ca la o aparenta mangaiere/resemnare (asa vad supa ceea fierbinte)?
poezia asta ma face sa stau locului, sa iau aminte la \"peisaj\" si sa pornesc incercarea de intelegere. adica ma proiecteaza in atitudinea celei care a scris-o. ceea ce pentru mine inseamna ca e sincera si coerenta cu sine.

si eu un typo la \"adresezi\"...

mie imi suna parca mai firesc (desi stiu ca nu firescul meu e in chestiune aici) \"seara gura străzii cu zâmbet incert\".
apoi, as inversa ultimele doua versuri, pentru ca mi-a placut mult sinceritatea simpla a acelui \"acum dacă nu te superi aș vrea să ramân puțin singură\". il vad cumva conclusiv pentru ca presupun ca vrea sa insemne o retragere in sine, posterioara descriptivului. a-l lasa urmat de acel vers ar semnifica o confesiune in plus. dar poate ca asta doreai, de fapt.
posibil sa fie vorba insa, in versul cu pricina, de o confesiune facuta sinelui si nu celui caruia i te adereszi in rest, ceea ce ar demonta argumentatia mea de mai sus.
bref, placutu-mi-a...:)
(a, ai un typo la \"desenenaive\")

\"erectia unei dorinte\" imi pare nitel fortat. pentru ca incurca functionalitatea conceptelor in cauza, alterandu-le continutul.
apoi circularitatea, repetitivitatea fatalista cumva argumentate in primele opt paragrafe (daca nu ma insel) sunt contrazise brusc de ideea \"gravorilor\" capabili sa decida fara constrangeri. in plus, introduci si evolutionismul in scena.
finalul mai salveaza insa, consoland parca pe oricine s-ar putea gandi la o cauza originara si eficienta a lucrurilor.
cred ca ai putea insista asupra formularii ideilor, chiar daca sunt contrastante. poate asa ar capata un plus de sugestivitate, de limpezime. mai ales ca tema aleasa e una tricky, prin insasi vastitatea ei.

apreciez alegerea titlului. imi sugereaza depersonalizarea intru reintegrare in sine pe care o regasesc si in corpul poeziei. e si un compozit, heterogen, dar tocmai prin apasatorul lui gradual capata si omogenitatea mlastinii, spatiu de pierdere si fertilitate.
imi place aici constructia unui univers din amanunte de uman, in contrast cu simbolistica lacustei, tocmai pentru a sustine umanul unitar, umanul miez. ca un drum intre capete niciodata aceleasi.
si imi mai place curajul de a lasa acele \"semne\" libere, ca un adevar nepretentios.

copilului necajit si dezastrului magnific le las semn ca mirosul lor translucid ajuns-a si la mine. in ritmul unui diapozitiv ale caror cadre nu le resimt precum prabusiri. ci le intuiesc a fi intoarceri la momentul anterior urmei.
adica o poveste despre refuzul fugii.

fiinta, nefiinta, devenire si altele cate mai erau pe la hegel in ograda, asa-i? sau nu.
de ce nu renunti la cele paranteze, mai ales cand ele incadreaza un biet articol hotarat, mai ales pentru ca apar ca sincope, nu pot inca intelege. cred ca ele nu nuanteza, doar reteaza din ceea ce se doreste a fi cursiv.
cateva imagini interesante in prima strofa si un final care mizeaza pe ironie trista?
presupun ca da.

sunt inca indecisa daca sa raman in planulul ironico-resemnat si concis la nivel de expresie creat de strofele unu si patru sau in cel aparent explicativ, cumva inductiv, sustinut imagistic si metaforizat din strofele de mijloc.
de fapt, cred ca aceasta oscilare pe care mi-o sustine delimitarea registrelor discursului din text e unul dintre instrumentele pe care insusi textul mi le ofera pentru adancirea interpretarii.
sa ajung astfel, ca receptor, dincolo de mesajul existentei in afara pragmatismului schimbului interesat (\"imi iese ceva din asta?\").

ma lasa zambind textul asta, ca si cum m-as fi uitat indelung la o fotografie, cu ochii intredeschisi.
o enumerare a detaliilor ce pot compune o amintire. sau, la fel de usor, o pofta de a te regasi intr-un atare tablou.
recunosc, am citit cu grija, de mult nu ma mai intalnisem cu un lexic asa de inchegat ca si culoare. adica unul concordant cu titlul si cu imaginea pe care doreste sa o surprinda.

marturisesc: am asteptat aceasta poezie de la stefan.
remarcasem in ultimele sale texte o adancire a fragmentarii specifice stilului sau, o decupare din ce in ce mai adancita a imaginilor pe care le-as putea numi suprarealiste daca nu as sti ca ele sunt bucati de lentile prin care autorul isi vede firesc si dureros de realist lumea.
experimentarea tehnicii fotografice si a amestecarii ulterioare a bucatilor de puzzle, prezenta in textele din ultima vreme si al carei efect macar secundar era o anumita uniformizare a la nivel de mesaj si impresie transmisa lasa loc in textul de fata unei cursivitati mult mai limpezi. chiar daca este pastrat versul scurt, chiar daca in continuare trecerile de la o strofa la alta nu sunt marcate decat prin spatii de inspiratie, dinamica este mai fluida.
mi se par bine alese verbele prin care se dechid ferestrele una intr-alta, ceea ce ajuta la echilibrarea codificarii (gutui patrate, copii fosforescenti macarale) cu un anumit firesc al formei zicerii. stefan a ales de asta data sa nu mai insiste pe abundenta asocierilor insolite, sa aeriseasca felul in care se pozitioneaza intr-un spatiu unde uimirea devine motor al intelegerii.
de aceea consider ca ideea textului castiga un plus de forta, fara sa devina ostentativa, dar pastrandu-si forta de sugestie a ambiguitatii care sa permita comunicarea cu lectorul. replierea pe sine reuseste de asta data sa nu personalizeze excesiv, ci razbate.
lipsa centrului nu este astfel specifica doar alionei sau lumii unde se misca autorul in cautarea sinelui; senzatia de alienare (a carei repetare este bine dozata), evitarea unui raspuns transant, trasarea delimitarii aici-acolo, prabusirile de oriunde, imposibilitatea controlarii depline a gesticii proprii (ultima strofa) pot fi ale oricui.
cand ele sunt insa ale lui stefan, sunt spuse in ritmul luptei insesi cu fuga din fata evidentelor de neinteles.
astazi, fotografierea s-a intamplat fara efecte suprapuse. a renuntat la nevoia de a sustine sentinte. de unde si verosimilul confesiunii.
personal, astept ca acei copii sa capete alt specific decat fosforescenta. e cumva aspectul la care as obiecta si nu pe motiv ca pare exagerat, ci pentru ca stefan poate sa vada si altfel. si chiar prin ei.
un text care marcheaza, sper, o rupere de ritm necesara uneori. si care poate sustine spatii noi de expresivitate ale autorului.

felicitari si drum lin pe mai departe!

acest text e o rasucire pe calcaie in jurul sinelui, pentru a percepe complet temporalitatea. dupa orice atare miscare, punctul din care se porneste ramane identic celui in care se ajunge. o recompunere sincera ca o pierdere a primului strat de piele.
suntem uneori trecerea celorlalti prin noi. si asta ne poate transforma in titirezul potrivit.

cainelui galben, sobolanului, pestisorului, jocului auriu-argintiu, ruperii prin abandon (cadoul), dedublarii si prezentului continuu in care simplitatea nu se poate castiga decat prin efortul lipsei de teama care nu anuleaza suferinta, aparentei de fotografie scurgandu-se pe un zid le las semn chircit de citire.
un text plin, care iti permite sa respiri absorbtia durerii.

unghiurile si rotujimile schiteaza aici o dinamica ritualica a sangelui. o rostogolire cu aparenta de viata.
dialogul acesta imaginar are o retorica resemnata si asumarea conditiei neprivilegiate a observatorului care extrapoleaza, intorcandu-se la conditia vietii ratate (ultimul vers).
e apasator textul, cumva in contrast cu stilizarea din foto, captand gestul incercarii de a misca nu doar sangele, ci si membrele. ca o explicatie.

simt acest text ca pe o schita nervoasa in creion, imediat succesiva unui vis. o fixare a unei revelatii existentiale (scuze pentru exprimarea-mi pretentioasa).
repetitivitea din prima strofa introduce eul si verbul la prezent continuu (sau continuat), pentru ca strofa patru sa permita o iesire mai acuta din sine si raportarea directa la ceilalti.
foarte buna alegerea lui \"de fiecare data\" si a lui \"mereu\", pentru simetrie si legare.
de fapt, intregul text vorbeste despre relationare si stingeri consecutive. intru intelegere si intoarcere. adica despre niste punti, a caror fragilitate nu impiedica drumul.

cam mult \"mine\", \"meu\", \"tine\", \"tu\". un eu-tu care cred ca putea fi exprimat mai putin repetitiv.
cred ca titlul merita o mai mare atentie asupra constructiei, sa se fi unduit cumva precum cel sarpe.