nica mădălina

îmi plăcu mult prima strofă. atât de mult încât restul îmi pare recuzită. fără ca prin asta să îi neg importanța, în \"economia\" textului și a ideii.
de ce prima strofă? pentru că rezumă toată scena. cu toate urmele rolurilor posibile sau doar jucate.
cam asta.

rețin primul vers plus strofa doi. ori sunt eu în vreo dispoziție reducționistă, ori prin celelalte rânduri doar se pun proptele mesajului din acea strofă doi.
final prea ferm, nu găsesc alt calificativ. închide excesiv.

ba eu cred că fie o respectăm pe moartea asta, fie o luăm în haz, numai să fie hazul. pentru că aici e ocol mare, e bâză făcută celor ce i se supun. ei, morții.
acel exemplu putea lipsi, și nu pentru vreo corectitudine poltică, ci pentru a se insista pe felul personal în care se face raportarea la moarte.
spun așadar că rețin ultima strofă. pe ea se poate construi și altceva decât un anunț, ca aici. măcar un necrolog al morții să fi ieșit...

spun doar să se odihnească în pace.
după asta, e tăcere. e liniște. pentru, cum se spune, o veșnicie. căci așa a și plecat, tăcut.

fii, fir-ar el de conjunctiv.
am început epoca glaciară a eratelor deja.

îmi dau mâncărimi indecizia asta între lehamite, nostalgie și încrederea în viitorul luminos, de staniol sau cauciuc, pendularea între a reda sciziuni și așteptări legitime.
pentru că a ascunde înseamnă a arăta și invers.
și pentru că vorbitul cu sine e mai veridic decât arderea tricoului în piața publică.
această opinie este avariată și scuze. dar știu cum e să pui mereu șaluri la gât, ca să nu fi auzit.

conștient, nicio coadă făzănească zisă și \"-ul\".

după ce m-am învârtit în contra jetului acestuia de amănunte prin care se încearcă, aș spune, o redare a luptei greucenești între conștientul și acumulări, am așa, o impresie de ostentație reconfortantă.
de psihedelic asumat, care dacă s-ar vrea comprimat, pieptănat, ar ieși taman primele cinci versuri. de care mă agăț ca să pot ignora parșivenia propriului subconștient.
ai niște typo. dar mai ai, și asta e cert, o insistență remarcabilă în a-ți trosni șăgalnic realitatea minții.
sper că nu am aberat.
fu povestea mea de adormit. dar titlul ar fi mers mai scurt.

eu nu mai suport să fie scurse toate sincopele printr-o gaurică și-așa zdrențuită de atâtea și atâtea lucidizări ale momentelor.
scurse și rescurse, căci prin paiul acesta se vede ditamai fuga. nu știu, nu e nici fond, nici semifond, nici suta de metri (deși finalul are starea aceea de după încercarea recordului care să coboare sub și sub...).
îs garduri, obstacole.
strofa a doua dezvoltă mult în spațiu puțin, prima îmi pare prea densă, nu pot argumenta (îs avariată), a treia fixează bine continuitatea \"condiției\", ultimele două versuri așteptate cumva, de aceea fac suportabil tot chinul.
nu de a lectura.

și golul din stomac poate fi la fel. asta cred că s-a captat aici, mai ales în ultima strofă.
fără necesitatea de a-l cuprinde.
asupră-mi a avut acel efect vizual straniu, de prelingere a culorilor dintr-o foto.
plăcut detaliile de fixare a cadrului versus frustul redării gestului (sărutul).

marea libertate în locul dragostei.
asta dacă \"trebuie\" să citez ceva.
recurența culorilor întreruptă de repetiții, și ele o recurență, mi-a plăcut mie ca modalitate de legare.
plus capacitatea de a sintetiza ditamai planurile prin ceea ce pare un șir de afirmații. care de fapt sunt forme ale răbdării. și să nu uit de transferul acela al lui negru către dulcele înghițibil. acolo se solicită în mod aparent perspicacitatea, dar încolăcirea pisicii susține pătrunderea prin imagine în sens.
trebuie răbdare la acadele, chiar dacă gustul îndeamnă la pripă.
plăcutu-mi-a aici.

fărăteama asta de a închide calm ușa în nasul cuiva, de a rezuma nuditatea (\"apa rece\") tânjitului după a fi mai consistent decât ești (\"aș citi\") într-un fel cât se poate de la îndemână.
mai mult, lipsa metaforizării distorsionante.
mie finalul (ultimele 7 rânduri) îmi plăcu. că nu cere atenție, ba arată ce se poate zice și chiar se zice deseori. ca un fapt de viață.

un text angajat. față de sine, prin recunoașterea unui soi de singurătate în doi (sinele și el însuși) ce necesită depășită prin dialog, acceptare reciprocică (a sinelui pe el însuși), refuzul alienării cosubstanțiale stării de sociabilitate.
un text care nu cedează tentației de a explica resorturile acestor realități, ci doar le pune pe tapet. are un static percutant.

de la strofa trei (inclusiv) încolo, mi se întâmplă o rămânere pe loc fantastică. datorată sugestiei coagulantului și a întinderii (tendonul), a actului de a tinde către rotunjime (rotula) sau către transcendere (rugăciunea); pentru recunoașterea imposibilității de a cuprinde sensul ultim sau primordial, oricum superior (neputința numirii).
concentrat, dară. atât de, încât această parte a textului face ca prima să se subînțeleagă. primele două strofe devin astfel, cred, inutile. căci fixarea cadrului (ceea ce ele fac explicit) se simte din lectura restului textului oricum.

adaptarea la noile reguli, care s-ar naște, din câte am înțeles eu din această trecere în revistă a unor lucruri (căci efortul de a sintetiza sau analiza \"poezia modernă\" nu cred că se poate limita la spațiul unui articol), dintr-un joc spontan de natura celui \"de piață\", al cererii și ofertei, mi se pare o concluzie cel puțin pesimistă.
mă limitez la a spune că abordarea de aici nu este suficient de limpede structurată pentru a susține o opinie. eu una am rămas cu impresia că am citit o descriere căreia i s-a atașat respectiva concluzie de o manieră ce nu lasă opțiuni de interpretare. or, închiderea asta a cadrului câtă vreme se vorbește de poezie, genul acesta de tranșare nergumentată decât prin raportare la observabil, îmi pare aridă.
și îmi mai pare că începutul și finalul se contrazic. se pornește în a pleda pentru ceva și se pune punct susținând altceva.
mai multă atenție la metodă, la felul cum se susțin afirmațiile, la argument (de orice natură ar fi acesta, dar altul decât ceea ce este și se poate vedea \"cu ochiul liber\"), la particularizări exemplificative, nu ar strica. ar fi chiar o optică.

amu și poza. mi s-a mai întâmplat la un text al tău să apară genunchii vii după ce apucasem să opinez.
ei bine, i-ai mai adăugat o dimensiune. se merge pe jos pentru că nu suntem făcuți să plutim, ci doar capabili de zbor.
senzații, da, dar așa, înghiontind idei. și viceversa. cam asta văzui și aici:)

o opinie argumentată asupra căreia se revine pentru limpezime (care nu îi lipsea oricum) se numește comentariu pe text. concluzie-rezumat. cu tilul \"părere\".
las semn când citesc textul și ceva în el mă face să reacționez. simplu.

însuși. căci alunecoasă mi-e tastatura.

nicidecum. se pare doar că nu ai înțeles.
traduc, dară: versul numărul șapte nu are legătură, fiind prost, molatec în ce privește puterea de sugestie, expresivitatea și însăși formularea, cu restul. e discordant în sens de necoplanar (adică excesiv de discordant) cu versul anterior (care îmi plăcu) și cu nervul din strofele care îi urmează (adică ultimele două).
mai spuneam că a relua titlul în primul vers ănsuți e prea mult. redundant chiar.
referirile mele privesc așadar felul în care e făcut textul, nu ceea ce încearcă să exprime. și am încercat să spun ce îmi pare bun și ce nu. în mare.
în speranța că acum am fost mai limpede.

curgerea veștedă lângă hotar rupe, prin moliciunea expresivității, ceea ce se încerca a se construi. mai mult, și ultimele două strofe par să nu aibă nicio legătură cu nuanța nici clasică, nici vintage, a mai sus învinuitului vers.
sună rău, pe scurt. plus că partea cu lama ca obiect senzual, deși nu vreo găselniță sau exprimare cu efect de \"nu m-aș fi așteptat\", are un nerv drăguț în context.
iar primul vers ce reia titlul e redundant. desumflă din start.