Mediu
dorm la margine. îmi iau somnul în serios. nimeni nu iubește pe nimeni. am primit un tricou roz. îl păstrez în șifonier. uneori îl privesc ca pe o floare împăturită la dungă.
nimeni nu iubește pe nimeni nu iubește nu.
îmi repet ca să adorm mai repede. îmi scriu singură rețete cu xanax în trei exemplare. cel roz rămîne la mine. îl privesc ca pe o bomboană.
în mașină am AC. șoseaua e întotdeauna umedă noaptea. sunt ape care țâșnesc în neștire. tramvaiele se cumințesc ca niște râme galbene.
îmi amintesc sărutul pe linia albă continuă. întotdeauna am știut că va exista un sărut înainte de moarte. am știut de marea libertate în loc de dragoste. am știut că nimeni nu iubește pe nimeni nu iubește nu.
am primit o bomboană neagră. o înghit. parcă ar fi o pisică încolăcită pe limbă. fac 10 pași înapoi. mușc.
034.100
0
asta dacă \"trebuie\" să citez ceva.
recurența culorilor întreruptă de repetiții, și ele o recurență, mi-a plăcut mie ca modalitate de legare.
plus capacitatea de a sintetiza ditamai planurile prin ceea ce pare un șir de afirmații. care de fapt sunt forme ale răbdării. și să nu uit de transferul acela al lui negru către dulcele înghițibil. acolo se solicită în mod aparent perspicacitatea, dar încolăcirea pisicii susține pătrunderea prin imagine în sens.
trebuie răbdare la acadele, chiar dacă gustul îndeamnă la pripă.
plăcutu-mi-a aici.