nica mădălina
Verificat@nica-madalina
deși poate am mai zis și cu ocazia altor asemenea multimedia ale tale, spun și
acum că, atâta timp cât ai versuri ale tale (și care nu-s rele, ca să nu spun că sunt bune, în ciuda unor ca uri în plus și a altor lucruri de care-ți dai tu seama, sunt sigură), melodia, dacă are ea însăși cuvinte/vorbe/versuri, distrage atenția, fiind o suprapunere din care ansamblul are de pierdut, în opinia mea, pentru că-mi solicită efortul de a face abstracție fie de vorbele din melo, fie de cele ale textului (și aici ar fi buba...), pentru a urmări o singură linie a mesajului rostit.
știu, melo e faină, pe partea instrumentală.
dar mă întreb ce minunăție ar ieși dacă ai folosi, cândva, o melo fără vorbe....
Pe textul:
„cracks" de emilian valeriu pal
începutul pare căutat, abia apoi începe să se relaxeze încheieturile și să curgă mai firesc, adică mai în firea lui. cea în care nu ar trebui să sară în ochi potrivelile, ci să se insinueze.
poate dacă nu ți-ai fi dorit să se potrivească, în cercuri concentrice, toate, n-ar mai fi bătut la ochi astea despre care spun (dau un singur exemplu, de celelalte cred că ți-ai dat seama deja: în primul paragraf ar putea lipsi clasa muncitoare, e de ajuns partidul pentru a fixa ideea)
Pe textul:
„Manifestul comunist al iubirii" de Razvan Dragoi
nu știu ce tastă e de vină. și nici care deget anume.
încerc să reiau...
spuneam că las un link pentru când te vei întoarce asupra acestui text să faci precum răpitorul, adică să tai în carnea vie a emoției din care l-ai scris, pentru ca numai ea să rămână.
să rămână vocea care, în ultima vreme, te reprezintă bine, și anume vocea care concentrează, și nu cea care se apropie progresiv și cu dantelării (mă refer la prima jumătate a strofei a doua, unde țeși o dantelă) de un miez ce ar merita lăsat la vedere din prima, prin tăierea mai fermă aversurilor și prin construcția mai rece, astfel încât să nu ardă până se pierde.
emoția, adică, să nu ardă, să nu funcționeze îămpotriva ei înseși.
și când zic rece, mă refer la mijloace, nu la conținut. mă refer la cum ai reușit să tai către final. și să debarasezi de repetiții.
e ceva în textul ăsta care nu-ți seamănă. nu știu dacă e de bine sau de rău. poate e vina faptului că acum am capul prins în chestiuni mai puțin poetice.
să nu uit link-ul (poezia din el vrea să-ți spună că omul și omenescul le poți fixa și fără să le pomenești, ca și cuvinte, de atâtea ori într-un spațiu așa scurt, căci, fără să vrei, ajungi să le ironizezi cumva și să le devalorizezi...):
http://www.youtube.com/watch?v=10ZySxip0qE&feature=player_embedded
sper să-ți pară și ție că are legătură și să nu fie doar faptul că pe mine această poezie m-a impresionat mult (poate și grație traducerii în italiană)
Pe textul:
„ascunzișul din urmă" de Adriana Lisandru
tăcerea m-a supt
calculez căderea
ca orice drept încă
în viață
sting ultima....
Pe textul:
„niște ochi pe scaun" de ștefan ciobanu
spun asta pentru că vine ca o sentință, nu doar ca o concluzie. și închide astfel, anulând sugestia puternică ce pare construită de la sine (adică firesc, în \"logica textului) până acolo.
și fură din ironia deloc tăioasă ce ți-a reușit, de pildă, la \"filosofi renumiți pentru tristețea lor\", care mi-a plăcut mult și mi-a părut introdusă, ca expresie, la fix.
ar mai fi de zis, dar nu-mi permite capul. e prins acum în lucruri prea puțin poetice. dar sper că nu am fost obscură, cu revenirea asta.
Pe textul:
„compulsive obsesive disorder" de Luna Tudor
oricum, puse toate împreună, se va vedea mai bine ce anume și pe unde și cum trebuie reconsiderat, pentru a da un ansamblu coerent și nerepetitiv.
știi asta, nu fac decât să o tastez și eu, așa cum ar fi putut s-o facă oricine ți-a urmărit textele și a remarcat, în ele, ce anume și de ce ar putea fi ajustat, tocmai în scopul ca întregul pe care-l formează să nu se piardă nici în neant, dar mai ales nici în el însuși.
Pe textul:
„schimbul de noapte" de ioana negoescu
și mai vezi tu, pe ici pe colo.
cu alte cuvinte, dacă o lași în vitrină nesufocată de alte \"obiecte\" cu care văd că ai căptușit tu însăți vitrina, timpul pe care cel ce se oprește să se uite îl petrece în fața ei se face mai lung. și relația pe care o stabilește, astfel, privirea, leagă mai strâns.
Pe textul:
„altundeva" de Ligia Pârvulescu
poate un sfârșit misterios ar lega mai bine cu începutul și ar ajuta la fixarea textului în cel care-l citește.
și când zic asta mă refer la eliminarea explicitării, la păstrarea firului constatator de până acolo, fir ce lasă libertatea de a vedea dincolo de detaliile pe care le-ai ales, de a vedea ceva mai mult decât îngerii. poate o întreagă lume, una care să fie potrivită titlului.
Pe textul:
„compulsive obsesive disorder" de Luna Tudor
dacă faci un pas înapoi, îți vor sări și ție în ochi. și dacă renunți la ele, cevaul tău care zvâcnește știi bine că se va ridica și va țopăi și ajunge mai departe decât aici.
uite o variantă, în care am tăiat, fără milă, ce am considerat fie că adaugă un aer teribilist, fie că bate prea îndelung la ușă:
ieri Frank spunea glume proaste și
râdea fără să știe că pereții se îndoiau
sub converșii mei când pleca
soarele ieșea ca-n făt-frumos și
nu-mai-știu-cum dar eu trăiam
o poveste cu zâne
îmi făcusem părul blond, eram palidă,
îi admiram dunga cămășii, credeam
că ajunsesem la următorul nivel și
m-am trezit că visam
ne speriam amândoi, îmi spuneam
că e o repetiție proastă și
lumina pâlpâia deși noi
eram deja în basm
Frank țipa, îi răspundeam
în slow motion
n e v e d e m m a i î n c o l o
am plutit atât de mult
că nu-mi mai recunosc scrisul
eu și Frank mai trecem câteodată
prin oglindă, nu îndrăznim
să spunem prea multe cuvinte
Pe textul:
„2000 și tot așa" de Cătălina Cangea
Pe textul:
„ieri" de ștefan ciobanu
de aceea și în speranța că nu e cu supărare, mi-am eliminat detalii care încurcă și am încercat să păstrez zonele puternice, învelite de o atmosferă punctată zgârcit, tocmai pentru a crește efectul respectivelor zone (mă refer la iubită și la cadrul final).
mi-am citit, deci, așa:
m-am bărbierit două ore
a fost momentul meu
am admirat în oglindă
m-am întrebat
de câte ori clipim într-o zi
de câte ori iubim într-o
iubita a încercat să iasă
prin piept prin gât
am tras-o înapoi
i-am spus
dacă vrea să își facă nevoile
să și-le facă în mine
dacă a fost cineva lângă
și-a luat repede zborul
privind în jos cum mă micșorez
și mă pierd
a uitat repede de sunetul apei
curgând în chiuvetă
Pe textul:
„ieri" de ștefan ciobanu
sunt frânturi, e mai onest să le așezi ca atare, deci. plus că asta le dă un spațiu în plus în care să se miște.
ca să le faci, însă, să zburde, scutură-le de topica nefirească, acolo unde cazul, de adjective și adverbe inutile (care nu adaugă la nivel de idee) șamd.
vezi tu ce și cum.
de exemplu, de la bun început, ai putea spune \"drumurile din sat sunt simple, vii\". e o simplificare necesară pentru a fixa cadrul. daca de la bun început folosești mai multe cuvinte decât necesar tensiunea devine foarte greu de stabilit.
spor.
Pe textul:
„despre bunici, cu bunici, pe la bunici" de Diana Frumosu
cu toate astea, mi-am permis să-ți citesc acest text într-o cheie mai puțin metaforizantă și impresia a fost, la sfârșit, că are mai multă putere fără partea cu trezia, fără părul care împletește alfabetul morților și dacă la final formularea ar fi \"din parchet parcă ies arbori\", în loc de \"naște arbori\". plusul de credibilitate, situarea lucidă, asumată inclusiv prin acel \"parcă\" pe care mi l-am citit m-au apropiat mai mult.
cred că debarasarea, chiar dacă treptată, de mai orice figură de stil, miza așezată pe una singură, să spunem, plasată unde trebuie în text, ar individualiza mai mult fiecare text în parte. lucru pe care îl cred necesar în ansamblul pe care ele îl formează, pentru eliminarea riscului de a lăsa impresia de repetitivitate în cadrul aceluiași întreg.
Pe textul:
„schimbul de noapte" de ioana negoescu
îmi simt oasele
mai subțiri
cineva le pilește
îmi dă forma unei
năluci
fulgii pleacă
din mine către oameni
nedumeriți
mă topesc în lumina
unui copil
cu obraji de aspic
când trec lăcrimează
Pe textul:
„când iarna trece prin mine" de Ottilia Ardeleanu
scuză-mi directețea.
am folosit bine tradus absolut corect. pentru cei ce nu au nevoie de explicarea unor evidențe, pentru cei care observă că explicația acestui bine tradus se regăsește deja în text.
la fel cu mărul discordiei, întrucât nu expresia aceasta a făcut subiectul scrierii, nu un eseu pe marginea ei este acest text. folosirea ei are rostul exact de a pune pe gânduri, de a stârni.
dar ce spun eu aici, cu atâtea reveniri, când e limpede că tu nu faci decât să analizezi textul rupt de subiectul la care se referă. îmi amintesc și acum sugestiile tale \"în numele rigorii\" pe marginea unui articol al meu pe care nici măcar nu făcuseși efortul să-l parcurgi cap-coadă.
Pe textul:
„de-a puterea la masculin și pe viu" de nica mădălina
Recomandate una generică, atunci când scrii despre așa ceva.
formulează tu așa pe larg, când ai limită de caractere.
eu am ales concizia. mai mult, despre comic deja spusesem.
Pe textul:
„de-a puterea la masculin și pe viu" de nica mădălina
Recomandatdar poate cândva...
Pe textul:
„de-a puterea la masculin și pe viu" de nica mădălina
Recomandatcât despre măr al discordiei, nu pot decât să repet că nu am de gând să povestesc piesa. în capcana asta nu cad, orice-ar fi.
mulțumesc de efortul revenirii.
Pe textul:
„de-a puterea la masculin și pe viu" de nica mădălina
Recomandat