nica mădălina

are aerul unui synopsis. dar pentru ca scenariul să nu fie sufocat de imagerie, aș fi văzut mai aerisită așezarea în pagină. faptul că discursul e șuvoi nu cred că e musai să fie însoțit de o punere în formă monolitică, masivă. îi ia din dinamism.

dar am spus că e vorba de lucru pe imagine, nu am îndemnat la experimentare.

mă opresc, văd că una spun, alta se citește.

încercam să fiu de ajutor. pentru că de texte plate nu ducem lipsă...

e greu să spui despre un anume halucinant în contextul în care invoci plante cultivate și tras pe nară 8așadar despre acest halucinant), dacă nu ai experimentat direct și concret asta. e o provocare în care lucrul pe imagine e esențial.

așa și cu privire la altele, parte sau nu din experimente de un soi sau altul.

dacă despre alt sens al halucinantului ai vrut să spui, de ce ai introdus în discuție drogul? a, ca termen de comparație.... dacă da, atunci comparația trebuie să fie credibilă, scuze că revin cu acest cuvânt, nu doar declarativă... altfel e reiterarea unui clișeu de o manieră ea însăși clișeică. asta să fie experimentul? e ceva exact invers, adică bătătorit.

astfel că textul tău e un experiment neconvingător pentru mine una.

asta mai voiam să spun...

nu e vorba despre duritate, ottilia. ci despre asocieri nefericite între cuvinte. ratate, adică, din pucntul meu de vedere. am și explicat de ce.

apoi, eu am distins între a supraviețui, a trăi și a fi. între ele nu văd diferență de grad, ci de natură. asta e unghiul din care privesc eu.

înțeleg însă, da, că vorbim eu de una, tu de alta.

și apoi ce legătură are dragostea cu ce spui în restul textului? că l-am citit, până la urmă...

ai aglomerat de toate, ottilia, în acest text. și bani, și \"dragoste\", și plante, și zâmbet, și cuvânt, și oameni, și nori, și praf de tras pe nări, și viață... multe concepte, fără vreo imagine strong în jurul sau pe care să se articuleze ca întreg.

și efectul nu e halucitant, e de însăilare...

eu spun doar că se putea alege un verb mai cald. plus că a supraviețui nu merge mână-n mână cu dragostea. dacă nici în ea nu mai credem că ne face să fim, nu doar să trăim (și deci, cu atât mai puternică ideea că nu se reduce la a supraviețui...), atunci...

asta înțeleg eu din prima strofă - o viziune reducționistă asupra dragostei, mai exact asupra clipelor de dragoste.

să rămân deci cu acestă concluzie - dragostea e patinare deasupra lucrurilor, și nimic mai mult.

dacă asta ai vrut să spui, asta e. accept, deși nu-s de acord.

încheind, sper, totuși (nu mă pot abține de la asta), că e doar problemă de verb, de denotații, conotații și sonoritate a lui, care cred că au depășit intenția mesajului. o neconcordanță, așadar, între expresie și ceea ce se dorește exprimat. ruptură între mijloace și scop.

contorizez clipele de dragoste mî face să nu mai citesc mai departe. sparge tot, nu e credibil. adică să asociezi un verb rece, mecanic, cu dragostea, când vrei să redai exact contrariul și când te referi la bani să folosești un verb firesc - a număra?

nu, nu, ceva e foarte în neregulă aici. or. dacă punctul de plecare are o problemă, cum să fie credibil restul textului?

un experiment urmărește ceva, să demonstreze sau să infirme ceva. aici nu e clar ce, din cauza acestei prime strofe de care, scuze că mă repet, eu una nu pot trece, din cauza pe care am spus-o.

nu vad de ce acel \"in orasul meu\" din titlu. il lungeste inutil.

de asemenea, am remarcat, in genere, ca si aici, subtitlurile, la care nu renunti. cred ca pot fi incorporate in text si eliminate ca subtitluri, pentru ca textele sunt si asa fie scurte, fie subtiate, ca asezare in pagina, incat a citi titlul, subtitlul si a reveni la text sau invers devine cumva asemanator cu a dezlega cuvinte incrucisate. adica un subtitlu cred ca e necesar la un text amplu, cu diverse chei de lectura, cu un descriptiv desfasurat pe planuri multiple samd.

plus ca prezenta constanta a subtitlurilor denota indecizie cu privire la titlu sau incapacitatea de formulare completa a titlului. exista si aceste variante de a vedea lucrurile, pentru cititor.

nu era vorba atat de faptul ca este cliseu, desi este, ci de efectul sau in context, de aceea m-am raportat la inmuiere, am pomenit-o.

tocmai ca speranta e punctul forte, cred, ideatic, in acest text. a spune licoarea sperantei dauneaza acestui efect.

era, deci, vorba, despre valorificarea sau chiar valorizarea cliseelor, lucru despre care am mai pomenit sub textele dvs., caci imi pare un punct mai putin forte al scriituri dvs.

licoarea speranței sună prea înmuiat. cred că ideea se poate reformula.

n-am înșeles de ce 80 e pragul. nu, nu, limita nu e la 80, ci mai sus. așa că nu poat fi dată ca limită generică, așa cum e dată aici. sunt oameni ce trăiesc cu un puls constant peste. așa că eu una aș scoate versurile de început. sunt inexact, ca regulă generală pe care încearcă să o spună. e mai onest, raportându-mă la discurs, să se.nceapă cu \"nu spun că...\".

apoi, 10 nu e cifră, e număr.

și nu găsesc unde e de trei ori, în text, ca să se lege cu titlul.

poate nu am recitit atent, căci de recitit, am făcut-o.

da, recitii, e mai multă sugestie prin vizual acum.
dar ce te faci, uitasem să spun din prima, cu acea comparație cu acel criminal în serie, nu-ți pare și ție un loc cam prea comun? știu că prin locurile comune comunicăm uneori mai bine, dar cum aici propui o viziune personală a regenerării, de ce să apară acea comparație? ce aduce ea în plus?

poate aduce și nu-mi dau eu seama, de asta întreb.

mă refer la expresii pretențioase gen \"prisosul de rațiune\", care șterg din puterea de sugestie a imaginilor gen sâmburele ce pocnește. or, acestea din urmă spun mai multe decât formularea filozofantă.

sau cum spunea ioan es. pop că el cioplește o unghie mare, numai că introducea, în acel text, metafizica în discurs printr-o descriere a fizicului înconjurător, iar tu, deși nu compar, te situezi între ele, indecisă asupra dinamicii lor.

dar poate de aici tensiunea.

o tensiune incertă, însă. e o combinatoristică riscantă în textul ăsta. ce câștigi prin ea - etalarea, prin lexicul folosit, a nevoii de a căuta sensul ultim (facerea lumii, idealul) - pierzi însă la nivel de forță sugestivă a sensului situat dincolo de limbajul pus în scris.

am uitat să șterg \"în poezie\" după acele 4 etaje. e prea mult de două ori cuvântul poezie.

pentru

aceasta nu-i o poezie despre domnul martin
aceștia sunt doar pereții pe care
își spun povestea oameni pierduți
există doar seara aceasta
când vorbele se târăsc
miriapode explodând pe cornee

seara aceasta în care domnul martin
se întoarce acasă după mulți ani
își găsește femeia zăcând într-o baltă
îi țâșniseră versuri pe gură pe naș și
din sexul ei de mătase

se înecaseră 4 etaje în poezie
așa cum se îneacă o muscă
în paharul cu vin

el nu prevăzuse nimic
nu știuse când
se pierduse femeia de o purtase
atâta vreme aproape de coastă

în care am făcut niște ajustări, al căror rost sper că îl vei înțelege. ele fie taie din explicitare, fie dau plus de viteză, căci e un flash, iar povestirea derulării lui fulgurante nu trebuie lungită prea mult, fie leagă ritmul.


e autonomă partea asta, stă-n picioare singură. restul e fie introducere pe după vișini (prima și a doua strofă), încălzire-n joc de glezne, fie ceva ce poate fi folosit în alt text, pentru că fuge în complet altă lume ideatică (ultima strofă).

și pentru că eu am spus că urmăresc și pentru că vreau să încurajez asumarea de a nu îndesa într-un singur text tot ceea ce-ți vine să spui despre un subiect, pentru că vreau să susțin curajul de a lăsa acoperite zonele pe care doar le sugerezi

și pentru că amalgamarea, aici, de părți bune cu părți mai puțin bune e semn de prospețime interioară, așa cum mai spuneam, dar care cred că trebuie strunită și lucrată la nivel de punere în expresie, pentru a nu cădea în verbiaj,

pentru că eu oricum o să mai aștept texte, dar vreau să știi în ce fel aștept

las semnul de față

nu era vorba de a scrie greșit... sau te-ai lăsat convinsă că tot ce ai făcut a fost să folosești un cuvânt greșit?

sper că nu. căci nu de așa ceva este vorba, decât la o privire superficială.

nici măcar nu e greșit, ecaterina, greșeala era a celor ce susțineau asta raportându-se doar la dex, nu și la un context mai larg.

or, în acest context mai larg, al limbii vii care se scrie, context ignorat cu desăvârșire de cine se raportează doar la dex, culcușit e un cuvânt care deja circula înainte să-l folosesc eu sau silvia g. e deci un cuvânt pe care nu l-am inventat eu și nu doar eu l-am folosit. eu una l-am introdus și în contextul meu, părându-mi expresiv și potrivit contextului meu. nu folosesc alți termeni, să nu-i derutez pe negatorii de serviciu.

și mai sunt multe asemenea cuvinte, pe care ochii rigizi nu le vor găsi în dicționare, deși ele sunt folosite, grăitor, și nu gratuit, de cei ce scriu texte.

ideea era că dacă și tu îl vei (mai) folosi, să se-ncadreze în ceva mai larg care să te reprezinte. la fel ca și eventualele alte cuvinte \"altfel\", fie deja existente, fie cele care se poate să se nască în tine cândva, dacă va fi să se nască.

și încă ceva: e esențial, accentuez asta, ca lupta cu limba să fie constructivă, până la urmă, să rezulte un plus în urma tranformărilor ei, un plus de nuanțe la nivel de semnificații, să nu fie vorba de termeni noi, dar goi de conținut, de aceea am spus despre contextul pe care-l pot permite.

și ca să fie astfel, trebuie pornită dintr-o urgență interioară, nu din teribilism sau nevoie de rebeliune care să nu se înscrie într-o perspectivă personal preocupată profund de raportul dintre ceea ce se spune și instrumentul ce permite asta.

la asta trebuie să ne gândim bine înainte să introducem termeni mai mult sau mai puțin noi, într-un text sau altul: vine dintr-o nevoie personală urgentă, care se-nscrie într-o viziune, putem susține asta și mai apoi sau e o întâmplare, u accesoriu șic pe care-l atârnăm la pălărie?

aici ar fi riscul, ecaterina. dar e vreme pentru fiecare să se cerceteze în amănunt, să se convingă despre sine. chiar să se răzgândească, dacă observă că nu dispune de resursele necesare. e vreme să încercăm, să greșim, să reușim.

restul e doar grămadă de vorbe, de multe ori fără legătură cu esențialul, și anume să transmitem ceva, să atingem ceva în cei ce pot fi atinși.

cu alte cuvinte, doar tu poți ști de ce ai folosit termenul culcușit și doar tu vei putea să-ți arăți ție, pe parcurs, cum te poziționezi față de limbă, dacă te vei confrunta cu ea și altfel decât prin așezarea în ea așa cum e deja.

iar m-am lungit.

ecaterina, intervin pentru că am fost pomenită, iarăși.

da, am folosit termenul culcușit. da, am libertatea asta, ca oricare. așa cum și tu o ai, deci. ai libertatea, să nu uiți (ăsta ar fi singurul meu sfat, de fapt, îmi permit să-l spun ca sfat pentru că e ceva testat de-a lungul timpului), ai libertatea de a lucra cu limba, de a o reinventa, de a o violenta, chiar, dacă de asta e nevoie, pentru a da o formă așa cum consideri tu mesajului pe care ți l-ai decantat. când simți că ai ceva de spus și limba, așa cum ăi sunt canoanele, nu-ți pare că poate spune suficient, schimb-o.

limba e vie, iar dincolo de convenții gramaticale minime, fără respectarea cărora s-ar alege praful (dar care și ele sunt transformabile, în timp, așa cum timpul a dovedit-o), a inventa cuvinte, plecând de la altele existente, așadar a face cuvinte noi, purtătoare de sens și în jurul cărora poți crea contexte sau pe care le poți introduce într-u context deja existent e ceva ce trebuie făcut, a fost făcut, se va face, sper, mereu, de către cei ce cu limba lucrează.

unora le reușește. alții doar încearcă. sunt admirabile ambele situații, exact din perspectiva asta, și anume că limba este un dat în aceeași măsură în care este și un construit.

mai sunt, evident, și cei care niciodată nu vor încerca măcar, atât cât pot, la nivelul lor (poate fi și unul mărunt, e ok să fie), să împingă limitele ceva mai încolo, să adauge un plus spațiului de libertate pe care o limbă, în stadiul ei de la un moment dat, îl oferă.

mai e o idee, simplă, de altfel: împingerea limitelor în cadrul luptei cu limba e ceva ce trebuie să simți să o faci. dacă o faci doar așa, de dragul de a o face, aluneci în altceva. vorbesc acum de un tu generic.

ecaterina, zicea frumos ionesco, pe când era tânăr și încă ionescu, zicea despre mallarme (scuze că nu am pus accentul ascuțit) cum a distrus limbajul. și ce i-a ieșit? o minunăție.

proportions gardees (iarăși mă scuz pentru lipsa accentului), cred că nu-i nimic rău în a încerca să transformăm limbajul inclusiv ărin folosirea de cuvinte pe care unii le vor contesta ca nefiind prin dicționare.


firește, atât cât \"ne ține\". iar asta în timp se va vedea.


ar mai fi atâtea de spus pe tema asta. ca să-nchid cercul, repet că am vrut doar să punctez câteva lucruri, pentru că am fost pomenită.

adriana, iti spun si asa, si aici, ca ma bucur. sper traducerea sa potenteze, si nu invers.

poate nu va fi o incercare singulara, poate vei mai publica asa.

abia astept sa citesc. felicitarile mele!

lexicul neaoș din text - de pildă, acel \"cucernici\" -, nu merge deloc cu titlul în engleză.

de ce nu, simplu, \"pierdut?\"

apoi ar mai fi, iarăși ca exemplu, ultimele trei versuri din prima strofă, filozofale, dar cu o formulare prețioasă...

îmi scapase printre degete. iat-o.

sunt curioasă cum ai legat textele să nu fie redundanță, asta ca paranteză. dar voi ajunge cu siguranță să citesc.