până la os

sau cum spunea ioan es. pop că el cioplește o unghie mare, numai că introducea, în acel text, metafizica în discurs printr-o descriere a fizicului înconjurător, iar tu, deși nu compar, te situezi între ele, indecisă asupra dinamicii lor.

dar poate de aici tensiunea.

o tensiune incertă, însă. e o combinatoristică riscantă în textul ăsta. ce câștigi prin ea - etalarea, prin lexicul folosit, a nevoii de a căuta sensul ultim (facerea lumii, idealul) - pierzi însă la nivel de forță sugestivă a sensului situat dincolo de limbajul pus în scris.

mădălina, am vrut acea contradicție, deși recunosc că nu mi-a ieșit. am încercat să remodelez un pic, fără să ating ireparabil firul textului. mă gândeam că incertitudinea ar trebui să fie ghidată de verbele ar putea - ar fi, din final. și oricum, întregul l-am vrut introspectiv. multumesc.

mă refer la expresii pretențioase gen \"prisosul de rațiune\", care șterg din puterea de sugestie a imaginilor gen sâmburele ce pocnește. or, acestea din urmă spun mai multe decât formularea filozofantă.

am mai lucrat pe-aici, mădălina.
îl las, deci, fără prisosul de rațiune, ideal și facerea lumii :)
thanks!

da, recitii, e mai multă sugestie prin vizual acum.
dar ce te faci, uitasem să spun din prima, cu acea comparație cu acel criminal în serie, nu-ți pare și ție un loc cam prea comun? știu că prin locurile comune comunicăm uneori mai bine, dar cum aici propui o viziune personală a regenerării, de ce să apară acea comparație? ce aduce ea în plus?

poate aduce și nu-mi dau eu seama, de asta întreb.

m-am reloghat doar ca sa las comentariul - poezia asta e cea mai faina din cate ti-am citit. nu stiu cat a fost de prelucrata, dar ce-a ramas imi pare perfect.
am remarcat:

\"ești în mine, știu,
ca un sâmbure care pocnește
și atunci, invazie.

șlefuiesc,
vreau o moarte fecundă.
nu o noapte ruptă,
nu o zi ghemotoc,
nu o inimă în deșertăciune\" si chiar si faptul ca \"desertaciune\" aici nu ma face sa stramb din nas. de fapt, totul imi pare la locul lui.
sfarsitul m-a emotionat oarecum, s-a lipit de mine ca si cum ma cauta.
si chiar nu cred ca-i intr-o nota subiectiva, cred ca are forta.

uneori simt
o necunoscută și nebănuită plinătate
ca un soare plesnind într-un altul mai mic
și timpul împins în pomi cu farul unei mașini,
se oprește.

sar la gâtul meu,
cu cuțitul, ca un criminal în serie
și numai o umbră stufoasă
va fi urmărit schimbul
între bine și rău, prisosul de rațiune.

ești în mine, știu,
ca un sâmbure care pocnește
și atunci, invazie.
șlefuiesc, vreau un os ideal,
vreau o moarte fecundă.
nu o noapte ruptă,
nu o zi ghemotoc,
nu o inimă în deșertăciune.

foarte rar simt
o necunoscută și o nebănuită plinătate
când scormonesc în mine ca într-un pământ bun
și toate ar fi la fel de frumoase
ca la facerea lumii.

cam așa arăta inițial, din cum mi-am adus aminte, că nu-l păstrasem. și am făcut schimbăriile pentru că nu eram pe deplin mulțumită de text, iar mădălina, din exterior, a putut să vadă cu alți ochi. știi, cristina, majoritatea suntem subiectivi la textele altora, d-apoi la textele care ne aparțin!

mă bucur să știu că ți-a plăcut!

acum îmi amintesc că înloc de timp era noapte, și în locul meu, la gâtu-mi sărea luna :)

er. în loc
și or mai fi