nica mădălina

am ras-re-citit, incercand sa nu vad tristetetea imunitatii sangelui. am vazut-o, l-am vazut curgand in ritm de tangouri. daca oboseala unui armistitiu si somnul rem le simt compatibile cu \"greseala\", ecourile, chiar daca de pe divan, iertarea sigura, chiar daca de maine, sinceritatea eului, le vad ca pe un fel de a spune ca numele si amintirea lui, chiar daca accidental nu au un loc intr-o zi, isi au locul mereu in(tre) zile. iar eul treaz, neincremenit, si in oameni.

poemul salbaticiunii care ar ucide e visul femeii obisnuite care arde, dar plange mocnit. intalnirea ciclica a celor doua versiuni ale fiintei se-ntampla uneori si in timpul acela cand somnul trezeste alte simturi, cand liantul (\"tu cel unit\") ar zabovi fara sa smulga, fara sa ucida el insusi. foarte puternica trecerea (si nu disjunctia) intre cele doua planuri ale existentei demarcate si temporal. finalul l-as percepe insa ca pe o \"re-muscare\" a lighioanei mai degraba decat ca pe o decizie...sau poate ca simt continuitatea visului mai puternic decat resemnarea diminetilor

uluit - de aici incepe setea, pe nesimtite, chiar nestiute...
foarte puternic contrastul intre pe de o parte simbolistica papadiilor, rasturnarea realitatii in culori fara sunete (consecutive nonsalantei trecerii turmei albastre si ploii re-creatoare a imaginii despre realul visat/vazut/trait) si pe de cealalta fixitatea patrunderii in pamant (realul in sine). uitarea setei (cauza a vederii lumii si efect al cunoasterii ei) devine aproape palpabila. precum fluturele zabovind pe o papadie, ignorand vizibile si vazutele dare negre, pret de o inversare a vazului (cer-pamant, ochii lichizi). insa \"aproape uitasem\"...
uimindu-ne, lucrurile se intampla mereu ca prima oara si devin, cred, descoperibile si cognoscibile ca atare

iti doresc sa devii cine si cum iti doresti cu mintea si sufletul, iar intre timp sa traiesti momente de genuina fericire, asa cum tu o percepi:)
ramai alaturi de ei si de tine

fragilitatea nu le va, desigur...acel \"vor\"
a scapat poate tocmai fiindca ma gandeam si la aparenta lipsa de iedera...

capetele, chiar rostogolindu-se, acumuland deci prin aceasta miscare, chiar dezradacinate, insa eliberate de intuneric si avand constiinta neputintei, sa moara nu pot.
daca au invatat a iubi, prin asta au capatat singure suflete, iar fragilitatea lipsei de inimi (si ea dubitabila:)...) nu le vor impiedica sa capete radacini, sa creasca. intr-un ritm nou, sadite poate in capul-suflet-inima-stapan insusi. si cred ca acesta din urma stie cat de libere (outlaw) sunt, prin iubire, toate.

am abordat acest text ca pe unul argumentativ, datorita incadrarii pe care i-ati facut-o. si nu doar. definirea precisa a umbrei, desi in finalul textului, indeamna la cel putin o recitire a lui, spre intelegerea circumscrierii anterioare a efectelor acestei umbre. reparcugand asadar, remarc afirmatii, disocieri, convingeri despre concepte, notiuni si categorii ale umanului a caror greutate de ordin cel putin axiologic ma impiedica sa dau sentinte.
da, sunt reflectii. da, reflectiile au sarmul de a fi recurente si aprofundabile. da, textul incita. iar pe mine, ca sa ma repet, in special ultimul paragraf: \"legi\", \"societate\" , \"gandire\"... termeni care ii confera deschidere si o tonalitate deloc resemnata, insa mai putin combativa si rigida. deci pretabila unui dialog (cu sine, cu celalalt)
normele hibride versus norme. norme versus legi - aici as avea de mentionat ca poate uneori eficacitatea regulii sta nu doar in calitati intrinseci, in puritate, ci mai degraba in felul in care ia nastere si in acceptarea sa, prin consens procedural, ca fiind obligatorie de catre cei carora se aplica. cate ar mai fi de zis...:)
bref, cuvintele dvs., dle rachieriu, ma vor mai bantui nitel. cat sa nu uit ca legile si principiile, ca si morala, nu sunt imuabile, ci depind de fluctuatiile opiniilor (in toate sensurile) si ca niciun consens nu poate fi comprehensiv, daca vrem sa pastram flexibilitatea necesara egalei valorizari a oamenilor. pe care stiti ca ii mai si iubim fara sa stim de ce, deci nu ca premiu pentru pozitivul din ei.

admitem ca orice idee a omului este sociala si socializanta?
si ca dorinta de, necesitatea de, pana si frica de libertate nu-s pretabile monopolului niciuneia dintre laturile omului? (dorinta de libertate, fie si a umbrei, fie si urlata, e intrinseca doritorului si nu mereu explicabila ca o consecinta?...)
voi reciti, voi reflecta:)

vesnicia simplitatii prin simplificarea in doi, avand sinele ca instrument, dar si ca finalitate ne-egoista. ajungerea la unu prin pupile care-l capteaza ca pe o imbratisare. si chiar rasturnata pe retina, chiar dormind, imaginea ramane a desavarsirii. poate luciferica partitura stie si ea ca uneori suntem ceea ce ne amintim ca suntem.
e probabil insa ca eu sa fi vazut stramb, dincolo de lumina ceea verde...

final mult mai decis si care pastreaza totusi ceva din smerenia eleganta si demna a animalului ales ca simbol (ca sa nu zic pretext al dansului in simturi si gand, ca sa nu zic refuz al artificialului pe care l-ar sugera injectatul acela sub limba, desi sunetele, stefan, stii si tu ca nu de acolo vin:)...)
nari deschide, amusinez...

ce imposibil ne este sa vedem...deocamdata nu ma pot gandi, la randu-mi, decat la vederea si cunosterea cu ochii inchisi, cu inauntrul cat mai fidel format, reformat si deschis, catre oameni. \"si asa mai departe\". si ma voi tot gandi, imi voi spune probabil ca iubirea uneori functioneaza in plan distinct de cel al cunoasterii. si poate ma voi insela.
acesta in mod evident nu reprezinta un comentariu, insa pastrez si eu un ciob din ce am citit aici, fara a incerca sa(-mi) explic de ce. acel \"hei\", neurmat de vreo sentinta, ci doar ca semn al deschiderii.

daca tot exista libertatea de a spune prostii...:)
as spune kookaï, i-ar indulci rautatea, cu miros de coama absolut curioasa de galop.
ceva imi sugereaza ca nu va afla cum e cu imprevizibilul culorilor si nesfarsirea
si ca veti vorbi pret de mult jar ca sa prinda caii putere, in ciuda lui dii, pardon, \"hai\"
dar nu spun kookaï, as fi prea superficiala...:)
(prosti sa fie typos, stefan?)

inca ceva legat de diacritice...poate rastorni caciula mainilor din prima strofa:)

nu voi comenta ca o iubitoare, la randu-mi, de rosu si lemn (de cires, preferabil) si nici nu voi graseia sarmant post-lumina.
dincolo de pielea (pe care am remarcat-o in mai multe poezii ale tale) atarnata si de aparent descurajantele \"nu mai zbori\", \"nu am atatea geamuri ca sa vad din toate partile\", pastrez \"ma departezi de la un punct/ spre centru\" pentru a reveni asupra nu doar a mesajului, ci a constructiei ploii acesteia, in pic de cuie si sange, in pic de semne, in pic de vocale, in pic de fuga prin coltul inalt al lui a, al ei, al potcoavei-caus, desi nu cerc...:)
(geamuri, in ultimul vers)

uuuuf
ziceam ca strofa a doua imi place prin repeziciune
si mai ziceam ca daca mai prinzi cate o esenta, a ta sau a ei, mirat sau nu, inseamna ca inca te vindeci (nu neaparat in sens curativ).

daca ochii pictati peste pleoape (din zapezile laptelui praf) ii asociasem spontan hlizitului voluptuos si exorcizant pe teava pustii (vorba unui cantec), acest i\'m not the one (vorba continuarii cantecului) cocosat, aparent neputincios, suflet asexuat plasat si nu captiv intr-un peisaj still, cu porumbel prevestind estetizarea, vede. chiar si cu pleoape pe care apasa sanul din crucea din spate.
fara simturi simte. cunoaste metaforic.
relatia sa cu dialogul de orice fel si iesirea frumos, prin treiul care are si inceput, si mijloc, si sfarsit, la aceeasi lumina in care ii latra umbra aduce a raspuns. (si ma mai gandesc la o alta alungare a sufletului cu trup dintr-o alta minune, unde vitraliile erau copacul, porumbelul era sarpe si tacerea ciudata era afirmarea putintei altei cunoasteri...)

din si nu de, ca astenice mai is si prepozitiile astea...

din si nu de, ca astenice mai is si prepozitiile astea...

provincie fabuloasa, atemporala, in care cocorul valureste profunzimea intru ajungerea la racoare. si cand te gandesti ca totul se trage de mirosul de tei, nucleu cantabil...

m-am tot intors in jurul cinismului din tara aceasta a viilor si ne-viilor, cu popas intre timpi, am deschis si ochiul median asupra categoriilor umanului.
recitesc, refac ondulari observatoare de fenomene. mai inauntru, ma conving in speranta unui tva pe suflet care, dincolo de fixitatea sa, sa nu impovareze unicitatea. si prin asta, ma incadrez eu insami in categorii.
sa zburde analog fluturii, a libertate pseudo-individuala?
(una iubeste ne-mercantil oamenii)

florile (previzibil inceput, caci semnul cela de intrebare poate retorica) isi asculta muzici culese din spatiul dintre libertatea de a te aseza si linistea intelegerii celuilalt. daca le va si prii aceasta muzica, atunci ce mai faci?