poem de lighioană rănită

\"femeia obisnuita ce arde in mine...\"
Un poem puternic mai ales in final.
Emil

poemul salbaticiunii care ar ucide e visul femeii obisnuite care arde, dar plange mocnit. intalnirea ciclica a celor doua versiuni ale fiintei se-ntampla uneori si in timpul acela cand somnul trezeste alte simturi, cand liantul (\"tu cel unit\") ar zabovi fara sa smulga, fara sa ucida el insusi. foarte puternica trecerea (si nu disjunctia) intre cele doua planuri ale existentei demarcate si temporal. finalul l-as percepe insa ca pe o \"re-muscare\" a lighioanei mai degraba decat ca pe o decizie...sau poate ca simt continuitatea visului mai puternic decat resemnarea diminetilor

\"o simt pe ioana plângând mocnit sub pielea mea lucioasă
încep s-o cunosc destul de bine ca s-o ucid în somn\"
Mi-a plăcut mult. Sincer, încep să te \" înțeleg\" și să te admir din ce în ce mai mult.
Nu știu cum arăți, Ioana, dar în noaptea asta te voi visa \"sălbatică și virgină\".

P.S.-Ce fac cu fracul meu cu aripi, îl dau jos ?-nu de alta, dar pe pod a venit noaptea și cred că va ploua.

Emil, mă bucură de fiecare dată trecerea ta...îți mulțumesc.

Mădălina, cred că toți purtăm în noi câte o lighioană, o mică sălbăticiune care ne pândește...mulțumesc mult de comentariu. te mai aștept cu drag.

Liviu, mă bucur mult că îți place și că înțelegi. sincer, eu mă înțeleg tot mai puțin, dar e tare bine să știu că există cineva care o face. nu știu cum arăt...ca o muiere, cred.
podul e de piatră, ar trebui să nu ne facem griji :)