Poveste cu două icoane

Nu știu de ce, am sentimentul ca avem de-a face cu mai multe poezii ce se unesc indestructibil în această construcție ce depășește spațiul poetic întregindu-l. E greu să comentezi un astfel de text, e ilar să spui doar \"îmi place\", e greu să treci pe lângă el fără să lași un semn. Nu pot spune că remarc ceva anume, pentru că văd poemul ca pe un monolit în a cărui economie intră mai multe părți eterogene. Sper doar că vor citi cât mai mulți și vor rămâne cu același zâmbet căutător pe care cu umilință recunosc că l-am aflat.

cu drag,
Lucian

Lucian bucuros de trecere peste textul meu... e asa cum ai intuit... totul e prin ce poarta intri in sufletul poemului si cu ce ganduri :)

\"cu sufletul prosternat spre răsărit
te pierd în noaptea cheilor duble
regăsindu-te spre dimineață femeie
locuind jumătatea unui pat neumblat\"

superb, Vladimir, superb...

imi plac(e):
-imaginea ritualica a manjirii buzelor cu sange ( dar nu si versul prea explicit care urrmeaza),
-degetele stranse pe un piept fara de inima
-versurile de final:
te pierd în noaptea cheilor duble
regăsindu-te spre dimineață femeie
locuind jumătatea unui pat neumblat

bineinteles ca ma intreb ce reprezinta, cine sunt cele doua icoane

o poezie bine inchegata si cam stii care sunt imaginile pe care le-as elimina eu

Andreea... tie ti-a placut finalul... mie nu prea desi intotdeauna am drag de zana aceea ce sta ascunsa dupa perdea poate o mai drege ceva din ceea ce urzesc ursitoarele cele rau intentionate.
Dana... icoana vine de la eikon care insemna chip... poate citit in acest registru unele aspecte pot fi mai lesne de perceput. Doar nu te-ai fi asteptat la un raspuns clar, nu?:)

mai puțină emoție îmi transmit versurile:
\"aud cum oasele-mi cioplesc în stanci de ceață căutarea
înșirând serafimi îndărătul cerdacului cu mușcate\"
\"în acest adăpost de iarnă
lumea se sfârșeste în sine
ca o sanie purtând dorul de primăvară al muntelui
spre patima albastră a mării\"

mi-au plăcut mult
\"îmbrăcând una câte una măștile consacrate
iubirii
timpului
depărtării\"

strofa 2 toată totuță și evident finalul, cu o vibrație puțin minulesciană

Albu Vladimir daca stii ce trebuie sa faci de ce o faci?
Aici gresesti dar nu e treaba mea \"mai rămân icoanele din care ne facem pernă
iscodind în nopți fără lună pustiul
degetelor strânse la pieptul părăsit de inimă\".

Alin... bucuros sa te revad citind versurile mele.
Igor... nu am inteles nimic din ceea ce spui... nici cu prima propozitie nici cu \"greseala\".

mai intai o pierzi spre a o regasi apoi femeie...a ta, doar a ta.
mi-a placut in mod special prima strofa. finalul a fost ca un fapt care mi s-a confirmat... regasirea. frumos

Vladimir, nu stiu de ce, dar m-ai castigat definitiv cu primul vers. Poate ca poarta aceasta mi s-a potrivit mie, poate chiar aveam si eu nevoie de un adapost in iarna aceasta.
imagini preinchipuind alte anotimpuri, alti oameni, alte iubiri. un fel de \"aici la noi...\", \"in restul lumii...\". m-ai dus cu gandul la Jack London, iti vine a crede?
esti un foarte bun creator de atmosfera, felicitari!

Camelie... uneori dezvoltam nefiresc un soi de cult al deposedarii, uneori fantasmele inlocuiesc realul sustinand punti intre izvoare cu obarsii diferite, uneori e de ajuns sa te rogi si sa iubesti... sa fii iubit.
Bianca... am optat pentru versul cu pricina pentru puterea sa de a crea atmosfera cum bine ai intuit si datorita bogatiei de posibile interpretari pe mai multe nivele hermeneutice.
Va multumesc si va mai astept.

Pornesc de la acest vers aud cum oasele-mi cioplesc în stanci de ceață căutarea , căutarea mea prin poemul tău (era să zic prin tine) veșnicul căutător, o altă căutare în alt registru, e doar căutarea de sine, există aici la tine imaginii care te trimit să meditezi îndelung, înșirând serafimi îndărătul cerdacului cu mușcate. Am descoperit acel cuvânt drag mie și dăruit de tine într-o zi când vremurile se luptau pentru o nouă purcedere și anume: cerdacului , locul de așteptare înainte de a pătrunde înlăuntrul tău. Într-o continuă neliniște, lași cerdacul și ajungi pe miriștile pârjolite ale farmecului , e joaca imaginației, pari a fi pretutindeni.

E un vers care mă pune în dificultate ( zic, că nici nu-mi place ) ți-am uns buzele cu sângele celui ce aleargă , o iau pe bucățele: ți-am uns buzele , îmi sună bine, doar luat așa, mă gândeam că poate fi cu mireasma sărutului, cu lacrima iubirii, cu albastrul privirii, dar nu, tu vii cusângele , senzația e … dar dacă preiau simbolic acest cuvânt poate însemna jertfă, iubire, cred că de fapt asta ai și dorit să exprimi altfel nu ar fi urmat: celui ce aleargă , da , e tocmai ce am prezis: îmbrăcând una câte una măștile consacrate / iubirii / timpului / depărtării

Eu drept să-ți spun m-aș fi oprit aici: ca într-o poezie bolnavă de idee, dar tu ce faci completezi, vii cu o nouă imagine, nu aiurea ci acolo de fapt de unde a pornit poemul, la pieptul părăsit de inimă , iar un vers care mă duce în alt plan: mai rămân icoanele din care ne facem pernă , ce înțeleg eu, e faptul că doar în rugăciune ne putem găsi liniștea și pe noi ( e doar interpretarea mea ).

Mă gândeam că e un poem în care te cauți dor pe tine, dar când am ajuns la ultima strofă descopar că e căutarea iubirii într-o patimă albastră: regăsindu-te spre dimineață femeie / locuind jumătatea unui pat neumblat Frumos spus ultimul vers, da totul e clar, visul unei nopți albe, descoprind jertfa, timpul , distanțele dar mai ales dăruirea în iubire- așa văd eu poemul acesta. Nu l-am citit total ca să-mi fac o părere generală, ci am parcurs vers cu vers, așa mi-am propus, dacă am reușit să pătrund dincolo de cuvinte …

este una dintre cele mai frumoase poezii ale tale .

cu drag , raza

Marie... tare frumos stii tu masura pe Arhonte de parca l-ai lungi pe patul lui Procust, ai taia ce e inutil si crescut artificial in carnea lui, l-ai limpezi apoi in apa unui parau de munte... si asa alb si curat... imi trezesti nostalgia copilariei. Multumesc.
Raza de luna... nu stiu daca e bun, nu am facut ierarhii... multumesc insa pentru prezenta ta aici.

O poezie care, din punctul meu de vedere, incepe promitator, dupa care se culca lenesa pe o ureche, pentru ca mai apoi iar sa exalteze.
\'serafimi îndărătul cerdacului cu mușcate\'
\'ți-am uns buzele cu sângele celui ce alearga\'
\'îmbrăcând una câte una măștile consacrate
iubirii/timpului/depărtării\' - aici sta rezistenta, suflul poemului, picatura de geniu poetic asa cum o numesc eu.

Strofa a doua merge si ea cumva, am retinut poezia \'bolnava de idee\', \'icoanele din care ne facem perna\' dar cred ca se poate mult mai mult decat \'iscodind în nopți fără lună pustiul\' sau \'pieptul părăsit de inimă\'. Pentru felul in care e tesut restul poemul, eu una am pretentii de la aceste versuri. La fel, in strofa a treia, versul \'patima albastră a mării\'
Nu ma intelege gresit, poezia mi-a placut, pentru ca altfel nu m-as fi obosit sa scriu atat. Mi-a placut, cu cateva \'amendamente\' insa.

Numai de bine,
peta.

Dana bine ai revenit pe textele mele... ai cam facut vraiste pe aici dar sunt bucuros sa te gasesc lasand semn si mai ales citindu-ma :)