Neagu Raluca

mergeam pe strada cu blocuri bătrâne unul lângă altul ca figurinele de hârtie spuneai că vântul ne împiedică să privim drept închide ochii acum nu îți mai împletește genele te ascultam cu

m-am îmbrăcat în negru. port doliul iubirii pe care o să o nască pântecul sterp și umflat al pisicii. m-am îmbrăcat frumos ca la o înmormântare zâmbesc din cand în când, am auzit că-i semn de

în cădere lumea fără cap își bâlbâie un echilibru caută în stele ceva de care să se agațe noi cei rămași pe lângă ne adaptăm unii se hrănesc cu umbre și se îndestulează unii se inchid în

a nins prea puțin, a trebuit să îmi inventez un viscol să mă cuprindă dinăuntru să-mi ascundă toate greșelile de mașinărie din carne și câteodată nu mai funcționează nimic. doar alerg din

întunericul se strecoară pe sub ușă înghite aerul dintre oameni ești pe retina mea chiar și așa îmi zâmbești de pe altă planetă știu luna face gropițe în obraji se fâstâcește își prinde stele

tot ce fac se întoarce împotriva mea oglindă răsturnată tot ce ating se îndepărtează tot ce iubesc are spini crescuți înăuntru am un vierme în inimă se îngrașă în fiecare zi mă aștept să-mi

port la mâini toate crucile pământului mă rătăcesc pe străzi să nu dau de ea de femeia asta care îmi șoptește numele în somn, umbra care-mi poartă hainele care se machiază în locul meu, care

mama înfășoară pastilele în ambalaje colorate spune: ia bubu bomboane. le îngrop la picioarele copacului din curte să se facă bine să le mănânce râmele tatei apoi peștii apoi rechinii numai să

de la bunicul meu am doar o fotografie în care împărțeam un corn cu ciocolată îi întindeam bucata aceea de lună coaptă cu insistență pentru că voiam să ofer ceva celui ce avea să plece foarte

mă invită înăuntru zilnic la 7 dimineața ascund soarele după o șuviță și cobor cu ochii închiși chipul pământului este o lentilă uriașă în spatele căreia vedem lumea cu picioarele-n sus e

tac în somn pentru că las poezia să îmi coordoneze visul tocmai în burta animalului tău de companie tac pentru că nici eu nu am acoperiș dacă aș vorbi s-ar porni o ploaie de-a lui Noe mi-ar

boaba de strugure pe jumătate coaptă e chipul bătrânei care-mi șoptea rugăciuni pe firul viței de vie nodurile sunt bătături vinul orașului are gust metalic sânge putred dragostea mamei se

am văzut ieri un om care vorbea cu o pungă avea degete ieșite prin pantofi și smocuri de păr lipsă ca o iarbă cosită neglijent l-aș fi luat să îi arăt scările care urcă și coboară urcă și

ești cu un an mai înalt și cu alți patruzeci mai îmbătrânit șanțurile acelea putin adânci din jurul ochilor te arată bun ca un foc de sobă te arată fragil așa cum îi stă bine unui

nimeni nu mai vrea să lupte da nici măcar eu. aș pune poezia în cui, dar se agață de glezna mea ca un animal sălbatic și apoi domesticit, muza și-a împachetat versurile, a plecat odată cu tine iar eu

o zi în care orele s-au lungit de parcă erau din gumă toți pomii din cismigiu ningeau ne transformau în bătrâni mult prea devreme știam că ținându-te de mână nu pot să mor mai ales că am dansat

cine a inventat lupta cu umbrele a fost un prost nimic nu are sens în noapte chiar și visele colorate sunt minciuni alb negru dormim dormim niciun sunet care să tragă cu pușca mergem

să spunem că mă găsești la capătul pământului așteptând cu dorul în brațe să spunem că o sa vii pentru că în sfârșit mi-ai auzit cântecul de sirenă sau că brusc în inima ta s-a aprins un

era noapte în parcul cu tei somnambuli și fata asta nu avea nici măcar o reflexie să o țină de mână e greu să treci dincolo de frică s-o trântești de pământ fără să tremuri măcar puțin în

pe toți bărbații mei i-am oferit altor femei cu blandețe de melc i-am rugat să se sărute în fața mea ca să îmi treacă de parcă dragostea ar fi un leac de frică o piramidă din cranii. tuturor

aduni fire de iarbă și ți le lipești sub pleoape de parcă ai vrea să fii singura primavară din mijlocul iernii și ești frumoasă pentru că radiezi ciudat pentru că te încăpățânezi să crezi în

uite cum fug lacrimile în pernă și mor lasă-le sa moară vreau să ajung spre nicăieri pe drum șerpuit să erupă toți norii să ardă orașul ca un șoarece și eu să calc pe oasele lui cum aș merge pe