nastia muresan

spre dimineață Dumnezeu se vârî lângă mine își trase un colț de cearceaf peste tălpi apoi îmi ridică pleoapele cu două degete uimitor de grele. hai zise, nu te mai urî atât mare mare

o molimă ciudată ne ucide cuvintele cad stoluri stoluri V-uri lichefiate lingând marginea cerului gâturile lungi și aripile lor desfăcute se întind prin grădini fără spasm fără

și liniște se făcu. într-o tăcere deplină copii cu piepturile desfăcute se prăbușesc în centrul orașului înroșesc firele de iarbă și piatra de râu. acoperișurile ard, praful se ridică în

ploua, dar ploua frumos, pana sa vina taxiul n-am deschis umbrela, o ploaie cu stropi sfiosi.. soferul ne-a aratat pe unde putem intra la Casa Eliad. Doua usi cu lacate mari, un ditamai cainele

Privesc zarzărul înflorit din spatele pavilionului nostru. Mi-e dor să miros flori....acestea n-au miros. O chinezoaică în pijamale, pălărie și papuci de odaie din catifea roz a trecut pe lîngă noi

ograda, salcâmii, cimitirul. cât un pas mai sprinten de-al tău între lumea asta și cealalată. ai zis pe mine, când mi-o fi, să ma duceți pe la Crucile drumului ocoliți, să fie așa, ca un drum

preț de-o vară șesul a fost tărâmul poveștii cu lumea răsturnată la o palmă sub noi, alți copii după chipul și asemănarea noastră trăiau cu capul în jos, tălpile noastre stăteau pe tălpile lor,

planeta nu e una pentru festivități dimpotrivă provizorie și perfectă pentru ținuta ta casual. aici ca și pe pământ mai întâi am tresărit la pașii tăi pe scări urcând din cealaltă

Sunt în camera Irinei, la parter, unde ea doarme în patul special adus de la spitalul din Skien. E dimineață. Lumina limpede de afară, care pătrunde prin jaluzele, joacă pe peretele din spatele

O criză de panică în toiul nopții. Lumea, deodată, e prea mare, parcă și-ar fi devorat marginile în intuneric. Sunt prea departe de tot și de toate, prea departe de orice. Simt cum lumea asta

DAR!!...n-as fi plecat, zise fara sa intru pe la tine... asezandu-se ca o vedeta picior peste picior sa-ti intru pana in oase, zambi subtire pana in sange, pana la radacini sa-ti

parca as bifa pagini dintr-un timp foileton care fosneste putin si trece. o culoare, o stare pentru fiecare zi....luni, ziua care sclipeste galben, cu un entuziasm naiv...vineri e ziua cu cercuri

ce frumoasă eram diminețile odaie în care năvălesc zorile ungherele toate luminând ridicam zarea pe buze semănând culori fericite printre ploi îmi străluceau umerii prin cuvintele tale

m-aș preface că mai am întrebări când de fapt aceasta e ziua în care tu nu mai ai nici o vină puține cuvinte mai trec între noi ...niște amintiri cu cireșe si porumbei doar așa, să nu te

mai tin culorile sub pleoape o secunda doua sa-mi ramana ceva , sa nu incep fara memorie ziua alba.venise fara sa mi se arate intr-un fel doar intrase in mine in timpul noptii schimbandu-mi gustul

cu gătul uscat și ochii măriți cuvintele mele trag să moară stau la căpătâiul lor le privesc cum se sting au rămas aproape fără trup fără carne pe oasele lor c-ar fi bolnave mă gândeam dar

rămâi peste zi descântecul meu legănat ca un coș de merinde în brațe să taci la masa mea rămâi să dormi pe perna mea și toate cuminte la locul lor odihnind tu știi să pleci despicând iute

frate, îndură-te de mine și de suferința mea și-aruncă-mi un cuvânt care să mă lecuiască. fie-ți milă de neputința mea și dă-mi cuvântul care să mă hrănescă în pustia zi.

cămașa ta lila căzută la marginea patului (spui si acum că era bej-galbui, de fapt, și că lumea se colorează diferit în irișii mei) pășesc pe vârfuri în sufrageria înaltă sumbră și rece,

noiembrie, orașul se plictisește de moarte oameni cenușii lilieci lipiți de ziduri așteptând pedepsirea vrăjitoarelor am fost demascate fantoma mea dragă la ușa mea ferecată așteaptă