Nae Catalin Florian

Amintiri pierdute-n fumul țigării Iubire descompusă-n alcool Trenuri trec pe lângă mine Privesc în gol. Singur pe drum, îmi strig iubirea Răspunde-un blestemat ecou Toamna mă învăluie

Copiii se pierduseră rapid în mulțime. Rămăsesem singur în fața imenselor ziduri de beton care înconjurau curtea Centralei. O construcție monumentală aflată în mijlocul pustietății, un gigant care

Vrei să cântăm, iubito? Sub lumina lunii pline Un cântec trist care să umple Orașul lipsit de viață Devenind Imnul Nopții? Vrei să plângem, iubito? Să plângem până când lacrimile

Plouă cu lacrimi de sfinți în luna lui Brumar.Pe strada pustie și murdară zăcea agonizând, așteptând un semn de la Dumnezeu. M-am dus lângă el și i-am privit Trupul alb firav și amorțit Avea

Te rog, lasă-mă să-ți spun despre Tărâmul Celor Morți Acel loc unde, în final, ajunge-vom noi toți Pajiști gri, flori violet cu parfum de suicid Totuși, nimeni nu plânge în acest ținut morbid Nu

Ești cântec de leagăn în orfelinat Un glas matern plin de căldură Eu sunt doar un copil abandonat Te vreau ca să pot scăpa de ură. Hai să dansăm pe scena suferinței Iubita mea cu ochii albi ca

M-am așezat pe banca ruginită Ca să văd cum cad frunzele copacilor E frig și norii se plimbă pe cer. În parc copiii se joacă de-a războiul Se lovesc puternic cu bețele Și apoi plâng cu brațele

Ora două, noapte rece de vară Luna palidă plânge deasupra ta Durerea mă sufocă, tăcerea mă omoară Glasul tău dulce să-l mai aud aș vrea. Dar tu zaci fără viață, ce crimă odioasă! Cu lacrimi

Sunt o marionetă de lemn aruncată Lângă tomberonul din spatele Teatrului Viselor Năruite. Încă sper la cineva care să mă ridice din mizerie Și să-mi deseneze un zâmbet pe față. Sunt copacul

Iubirea-i emisarul autodistrugerii Ea vine cu otrăvurile cele mai alese Îți taie aripile zâmbind Te lasă mai bolnav, mai rece. Mi-am băgat sufletul la chimioterapie Să scap de cancerul

Admir orașul cufundat în beznă Ecou de primăvară se aude în peisajul industrial Vântul suflă aspru, răspândind tristețe Doar moarte în jurul meu și climat artificial. Negură totală, neliniște

Prin hubloul meu din abator Văd visele cum mor într-un decor Industrial, mizer, lagăr post-modern Infestat de vicii ș-amăgiri Contemporan Infern. Mi-am pus Speranța în camera frigorifică Am

Sunt mai presus de tragedie, Sunt Holocaust sentimental. Pe portativul de melancolie Nota care anunță cinicul final. Sunt dirijorul trist care râde Ghidând Orchestra Lacrimilor Plumburii. Fac

Eu sunt Creatorul Distrugerii, Iubitorul de ură, Imperfecțiunea perfectă. Și vă disprețuiesc. Voi nu aveți nevoie să învățați a muri Pentru că sunteți morți deja Doar că nu știți asta

Inspiră parfum de smarald în zile întunecate Se lasă purtat de vise de jad departe Dar și de vise de diamant negate Nu se uită la simple pietricele colorate Are suflet de ametist Strălucind mult

„Cred că mi-a lipsit gustul de suicid Tristețea și durerea care m-au definit Căci simt constant nevoia de a fi rănit Chiar și fericirea mă face nefericit.” Un ocean de minciună să mă spele, să

Îmi port coroana de sârmă ghimpată Și sângerez… Râuri roșii de suferință se preling Pe trupul meu vânăt Până ajung în noroiul în care mă scald Și eu aștept pe Mesia… Aștept din ziua în care