Răsărit palid de soare îmi inundă camera
Lumina ștearsă a noii zile mă trezește.
Totul e la fel: obosit, vechi, prăfuit
Tern...tablou trist al cotidianului nefericit.
Și totul e
Există momente în care nici narcoticele
Nu pot acoperi suferința
Clipe în care toți porii exclamă
DOLOR!
Asemeni poeților latini căzuți în agonie.
În astfel de momente orologiul lugubru al
M-am pierdut iremediabil
Zburând în zigzag către un loc mai agreabil
Acolo unde-ți văd imaginea nealterată
Vis recurent dintr-o perioadă îndepărtată.
Prin fumul dens și aromat
Privesc
Îmi simt tâmplele presate de forțe invizibile
Închid ochii însă văd doar imagini oribile
Un puls electric ritmat prin neuroni
Spiritul descompus în mulțimea de atomi.
Mă pregătesc să mă
,, Și când voi fi mort nu vreau să mă plângi
Nu vreau să văd lacrimi în ochii tăi cei dulci
Vreau doar să-mi pui pe piept o floare violet
Să mă săruți pe fruntea rece când spre infern mă
Zac înghețat pe asfalt
Nu mai știu cine sunt cu adevărat
Captiv în acest spațiu depresiv
Oraș ca un cimitir, loc obsesiv
Blocurile sunt cavourile
Străzile sunt ecourile
Văduvelor ce-și plâng
Fiori de metal
Și lacrimile lor
Demonic carnaval
Lăsați-mă să mor!
Pe targa asta rece...
Medicii se agită
Viața mea fragilă
Dispare într-o clipită.
Dar hemoragia-i mare
Eforturi în
eu nu mă tem de moarte
dar mă sperie durerea
agonia terifiantă resimțită
atunci când spiritul se dezlipește de trup
o clipă de durere intensă cât o viață
apoi întuneric absolut.
nu mă mai
cine e cătălin?
nu știu, nu mă mai recunosc
m-am pierdut printre
personalități multiple
scriitor de boli psihice
și sinucideri.
cine e cătălin?
un cuvânt sinonim cu tristețea
cu parfum
primăvară cu astenie
și suferință psihică
recit psalmii durerii
din evanghelia depresiei
natura s-a dezghețat
dar eu sunt mult prea rece
ca să mă bucure ghioceii
sau căldura
O vedeam cum străbătea în lung și în lat cel de-al treilea peron al gării. Purta un palton roșu aprins, cizme negre și avea părul lung și blond. Mai blond decât soarele din acea zi melancolică de
încă din prima zi m-au pus în lanțuri
și m-au aruncat într-o închisoare din lumea
post-industrială, post-modernă, post-apocaliptică
de-atunci trăiesc un permanent post negru
în care fericirea e
martie are tuberculoză
e o primăvară de spital
și durerea s-a întors
o las să mă infecteze cu patetism
oricum aici suntem toți bolnavi
iar pentru maladiile noastre
nu există tratament.
cât
cad îngeri muribunzi cu aripi dezgolite
din cerul roșiatic ca fierul încins
privește, iubire, sfârșitul
privește Edenul destrămat
încearcă să nu intri în panică
și lasă-mă, te rog, să-mi termin
lasă-mă să urlu ca un prizonier în Alcatraz
în nopțile-n care sunt treaz
și fericirea e la morgă
lasă-mă să plâng necontrolat
în timp ce-mi revizuiesc viața
sub copacul lui Iuda
lasă-mă să-mi
ea a venit dintr-un basm
într-o vreme în care eu mă întrebam
dacă să mă sinucid sau nu
s-a așternut ca primăvara timpurie
peste sufletul meu hibernal
îmbătându-mă cu vise despre iubirea
străzile orașului sunt niște artere
care pompează permanent tristețe industrială
îmi place orașul
e deprimant și bolnav ca un spital în paragină
îmi place să mă plimb pe străzile lui
am visat că eram mort
nu, n-a fost un coșmar
a fost chiar unul dintre cele mai frumoase vise
din ultima perioadă.
trupul meu lipsit de viață zăcea în sicriu
palid ca luna plină
în cimitir adia
eu nu sunt un poet
eu sunt un android sentimental care produce versuri
fragmente ale memoriei mele se zbat în crize epileptice
până când devin cuvinte
apoi se prind în Hora Trandafirului
și iau
Toamnă amară, galbenă, murdară
Reflectată în solitudinea de-afară
Ploaie înghețată și soare incolor la geam
Răsărit de mefedronă, amurg de diazepam.
Frunze galbene cad în cimitir mereu
Crucile-s
A plouat mult astăzi,
Cu stropi gargantuani din cerul de plumb.
A plouat peste carosabilul plin de cratere,
Peste crucile ciobite din cimitire,
Peste plopii cangrenați din care atârnă îngeri
În momentul în care veți citi aceste rânduri, existența mea pe Pământ nu va fi decât o simplă amintire. Acest document electronic este singura moștenire pe care o las, singura dovadă că un
Cortegiul funerar trecea pe stradă
Nuntași abătuți îl însoțeau
Lăutarii cântau o baladă
Mirese îndoliate amar plângeau.
Tăcut și palid în sicriu
Un mire acoperit cu roze
Deasupra-i cerul
Un minut...o oră...o zi
Și ai mai murit un pic
Luptând din greu pentru realizarea sublimului nimic.
O adiere...un nor...o ploaie
Și o scârbă cronică de viață
E greu să înaintezi când mergi cu