Poezii

M-am întâlnit cu Sfânta Vineri 13 Pe pontonul care dezvăluie un Apus electrostatic Copacii dezgoliți de frunze Șopteau poezii postmoderniste Despre eutanasie Bucăți de gheață pluteau în Apa

erau multe conducte pe câmp și boilere cu barometre totuși peisajul mi se părea fascinant și aveam mii de întrebări pădurea era liniștită de fapt totul era liniștit mai puțin trenul eram eu cu

Priveam păsări negre zburând spre nord Se spune că dacă vezi două stoluri de corbi într-o zi Ți se apropie sfârșitul Oricum viața-mi pare o suită de tristeți Ca-n lirica lui Bacovia. N-am vrut

să știi că trecutul e frânghia pe care o pui în jurul gâtului când sari în gol și nici toată apa oceanului nu poate să spele păcatele vechi viitorul ăsta nou și perfect e oricum fals și sintetic

dorm pe un pat de granit vegheat în permanență de doi corbi îmi plac corbii, sunt păsări inteligente noaptea ei îmi recită les fleurs du mal apoi îmi spun că ar trebui să incinerez Pământul mă

poezia merge bine cu durerea ca adolescența cu consumul de droguri îmi aduc aminte acea seară când am tras și se scurgeau tramvaiele prin Giulești m-am trezit în Gara de Nord alergând după

rătăcesc pe drum îndurerat până și sticla asta îmi spune vezi că ești prost cătălin semnele erau în fața ta de ce încerci să fugi de inevitabil mai bine adio mă fac că n-aud și mai iau o

sunt Algos personificare a durerii și a suferinței sunt un singuratic sunt un paradox sunt cel mai amuzant om trist am o mască de clovn și sub ea o față obosită am tatuat pe pielea

am trecut în revistă neiubirile mele și era să te uit Marilena să nu te mire faptul că tu ești motivul pentru care m-am ars atunci pe braț eram și beat ne aflam în orașul ăla nenorocit unde

blocul arăta bizar cerul era cenușiu ca și orașul puțul liftului era din sticlă iar ascensorul urca greu în el ne sărutam pasional printre gemete și fire blonde am ajuns în camera obscură și

din copaci venea miros de cadavru iubito ți-am adus flori și o pușcă scrie-mi biletul de rămas-bun și testamentul în plopi plângeau plăpânde vrăbiile vreo cinci ciori au venit să mă întrebe

încă din prima zi m-au pus în lanțuri și m-au aruncat într-o închisoare din lumea post-industrială, post-modernă, post-apocaliptică de-atunci trăiesc un permanent post negru în care fericirea e

primăvară cu astenie și suferință psihică recit psalmii durerii din evanghelia depresiei natura s-a dezghețat dar eu sunt mult prea rece ca să mă bucure ghioceii sau căldura

martie are tuberculoză e o primăvară de spital și durerea s-a întors o las să mă infecteze cu patetism oricum aici suntem toți bolnavi iar pentru maladiile noastre nu există tratament. cât

cine e cătălin? nu știu, nu mă mai recunosc m-am pierdut printre personalități multiple scriitor de boli psihice și sinucideri. cine e cătălin? un cuvânt sinonim cu tristețea cu parfum

cad îngeri muribunzi cu aripi dezgolite din cerul roșiatic ca fierul încins privește, iubire, sfârșitul privește Edenul destrămat încearcă să nu intri în panică și lasă-mă, te rog, să-mi termin

străzile orașului sunt niște artere care pompează permanent tristețe industrială îmi place orașul e deprimant și bolnav ca un spital în paragină îmi place să mă plimb pe străzile lui

am visat că eram mort nu, n-a fost un coșmar a fost chiar unul dintre cele mai frumoase vise din ultima perioadă. trupul meu lipsit de viață zăcea în sicriu palid ca luna plină în cimitir adia

lasă-mă să urlu ca un prizonier în Alcatraz în nopțile-n care sunt treaz și fericirea e la morgă lasă-mă să plâng necontrolat în timp ce-mi revizuiesc viața sub copacul lui Iuda lasă-mă să-mi

ea a venit dintr-un basm într-o vreme în care eu mă întrebam dacă să mă sinucid sau nu s-a așternut ca primăvara timpurie peste sufletul meu hibernal îmbătându-mă cu vise despre iubirea

eu nu mă tem de moarte dar mă sperie durerea agonia terifiantă resimțită atunci când spiritul se dezlipește de trup o clipă de durere intensă cât o viață apoi întuneric absolut. nu mă mai

eu nu sunt un poet eu sunt un android sentimental care produce versuri fragmente ale memoriei mele se zbat în crize epileptice până când devin cuvinte apoi se prind în Hora Trandafirului și iau

Ești cântec de leagăn în orfelinat Un glas matern plin de căldură Eu sunt doar un copil abandonat Te vreau ca să pot scăpa de ură. Hai să dansăm pe scena suferinței Iubita mea cu ochii albi ca

Era o zi mohorâtă, rece Și bătea un vânt de ciumă în Orașul Ucigașului Mirosul dulceag al morții se răspândea în aer Îmbătând mințile necrofagilor flămânzi. Pe strada unde spânzurații atârnau