Nache Mamier Angela

cum înviorezi gândurile multe din ele tocate piețe multicolore grămezi zăpușeala unui veac tulbure hămesit hărțuit de penurii pentru mine planeta rămâne încă un glob de raze în grația

un salt precipitat și-ncolo uimitul trup zvâcnit balans aș respira dar să se-oprească această luntre peste valuri din unda care mă măsoară-n oglinda spartă și umbrită de lacrima întoarsă-n

Bărbatul desfăcu brațele, Convingătoare adăposturi La prima vedere, Ii dădu încuviințarea Intîmpinându-l ca de pe altă lume, Ar fi vrut sâ cadă cumva de sus Să strige că-l vrea Si s-o

rochia verde stinsă-n valsul desuet al făgăduințelor dreptul la fericire oscilând între curioase furtuni și senin dacă nimic nu mai seamănă începutului sunt un om sărac în evenimente fără

El întinde paharul Din plastic Are 7 ani și 7 centime, Bănuți de aramă Si blamul Ori indiferența Trecătorilor Atât de grăbiți si absenți... El, respiră liniștit, Se joacă Și numără

cerul se deschide frumos trupul se așterne spre vis un bărbat de ceară un bărbat de foc mută gânduri din loc cearcănele amintirii lungesc întunericul tremur lângă zidul pipăit de norii

dincolo de craterul gândurilor nici o avuție a pământului nu mai pare reală trăiesc sub povara de aur a speranțelor n-am de ales sunt un copil,o jucărie a hazardului ca toți muritorii buzele

licărul,undele firii precare , lanțul vârstei clatină ornice trandafirii, viețuitoare ce-și spun duioșie și calm și uitare de sine, prind puteri în genunchi, nu mai asediez constelații împăiez

și iată cum cerul poate să-ncapă sub simplul arc al unei porți cu brad cum orele se caută mirese rotindu-se sub vălul fetei alb și iată cum în ceasul născocit de ochi și mâini se va ivi un

câțiva ani multiscânteietori sângele susurând melodii universului fermecat de tăceri și cuvinte din trup și din suflet ea privește în sine nu-și mai stăpânește tristețea pe ecran el și ea se

miracole pline priveliști eterne pupile ce mai visează cântecul meu omenesc nu-și văd de drum decât într-o mare poveste șuierul frumuseții al vârstei toate scânteile sfinte rugă la trupul tău

nu poți greși ascultându-mă ce facem unde duc serpentinele,aștrii de fum jubilezi un răstimp, apoi bate ceasul vin sacrificii,vin jertfe de sine întețim agresivi fuiorul poruncilor viața să

Doldora de suflete autobuze poticnite Tocmindu-se cu gesturile șoferului Care frânează anapoda, papă semințe, Scuipă, Ne rânduiește ca pe niște cartofi Într-un sac fără fund Cei

A parcurge viața, plajele sale de sare Părinții trag semnale de alarmă, Funiile exilului- O viață nouă într-o Bătaie de pleoapă ciclonică... Ghemuiți, puțin ridiculi Cu inimile lor – menhiri

Statui buimace pe peron În gara afumată Ca micșorați, Între râs și plâns Jenați și țepeni Cu priviri golite de ceruri De sânge Un șef de gară apatic Sună plecarea În aerul

Viața unui creator nu poate fi nici rezumată nici explicată. Poezia este peste tot și adevărul orișicui îi aparține, relativ ori derizoriu. Poezia m-a învățat că este « drum interior », în «

temeliile casei vindecate pietre sălbatice născute pe prunduri unde curg limpezimi apa oglindă țiuie-n ochi și-n urechi ne cere ne cere o lume cu prima strigare de nuntă se-ntâmplă domesticirea

un trotuar traversat în toate sensurile semenii unii poartă aerul persistent al iubirii al tristeții al urii al necazurilor al bolii al beției al neghiobiei câteva liceene trec repede copiii

silueta elastică-n dulci lânuri, frig mătăsos fiorii frumuseții- curcubeuri pe coapsele-i masculin-feminine, la gât cu cravatele Lui multistilate jeans cu centuri,șosete cu