Murza Narcis Ioel

Te cunoșteam din stropi de rouă și-n ploaia blândă de la geam În fiece sclipire nouă, Lumina Ta o cuprindeam Cu mâini de prunc cercam înaltul Și vârful ierbii să Te-ajung - Săream cu miei

Moartea și-a înfășurat steagul în jurul planetei Din pântecele mamelor lor Copiii țâșnesc într-un maraton spre iad Nimeni nu-i vede Nimeni nu-i îndreaptă spre altceva Orașele gem

doamnă de modă veche pădurea înfășoară degete noduroase în mănuși zdrențuite sub flori mușcate de brumă dealul întinde un trup țesălat de pluguri pelerini spre asfințit norii scutură

umblau așa hai-hui ghețari pe marginea cerului ce le-o fi venit au hotărât să se topească nu știau cum s-au îmbrățișat acolo ca niște parașutiști înainte de salt cu cât

peste orașul buimac trupul zăpezii punte zdrumicată de cer spre pământ între nopți abrupte trunchiul zilei bălăbănindu-se alene din clișeele stelelor doar ochii ei rămași în

curent electric- în arterele negre fulgere pulsând

soarele un lup roșu înfruntând nămeții norilor luna o lupoaică albă pribegind într-un codru de stele (când nu se-arată, stau în vizuini poate-și cresc puii) totuși ce se întâmplă dacă

\"Ochii sunt oglinda lumii\" * Cugeta proptit cu mâinile de marginea fântânii, când distinse un zgomot neobișnuit. \"Of, sper să nu fie nimfele pădurii dorind

în orașul acela se află un mormânt pe care dacă l-ar boteza cineva i-ar da numele mormântul nimănui deși nu l-au văzut niciodată toți cetățenii au trecut prin el petrecând una sau mai

pe aripi de flori jurnalul se scrie- pe blănuri de tigru smulse din pomi sub oase uscate,pe inimi de om litere moarte săpate-n sicrie pe fașe de vânt dăm viață scrisorii- în sticle cu dop

în respirația soarelui palid frunzele își întind la uscat rufele stindarde zdrențuite îmbibate în sângele învinșilor înălțate în fum trupuri de copaci gem sub mâinile vântului

Când fiece fir de iarbă, de floare, ar putea fân să fie și fiecare pom crâmpei de scândură, mă întreb cât de mare să fie ieslea în care să coboare Dumnezeu Când fiece păstor,

frunze uscate cad pe un ecran ruginit câte nu vor fi căzând din septembrie a și plouat de-atunci dar încă nu încă n-a vrut să ningă * cum decrețeii am făcut din viață talmud

târându-și picioarele prin trestii uscate vântul plantează corbi în locul cocorilor smulși ștergându-și mâinile de frunze sângerii cu lacrimi aplecate pe obrajii fructelor ploaia toarnă

să număr frunzele până la primăvară ne sunt ochii sărăciți de belșugul toamnei răbdările ascunse în sâmburi să numeri norii până la ninsoare îmi sunt rândunelele prea înalte pașii